Vorbeam săptămîna trecută de tutun și ananas sosite în Mediterana, chipurile, deja acum mii de ani. Acum, că avem scrisoarea de trăsură a acestor mărfuri neobișnuite, să căutăm și extrasul de cont pentru plata lor. În SUA se raportează periodic în presă, dar și în publicațiile de, ca să zic așa, fast science, monede din vremea răscoalei evreilor împotriva romanilor sau a anarhiei militare din secolul III, descoperite de un copilaș în grădina casei sale din Oklahoma sau pe ogoarele din Iowa. Cînd sute de asemenea descoperiri îți sînt prezentate de adepții contactelor transatlantice în antichitate, începi spontan să cauți contraargumente: de ce majoritatea monedelor romane găsite în SUA sînt în interior, nu pe Coasta de Est etc. Culmea e că, dacă ești luat pe nepregătite, nici nu știi ce contraargumente convingătoare să aduci în fața unei teorii năucitoare. Pentru adversarul tău de idei, evident, e mult mai probabil că romanii au călătorit în America decît că monedele au fost pierdute de nenumărații turiști americani din ultimul secol și mai bine, care le-au achiziționat cînd au bifat Europa și Țara Sfîntă.

Și mai interesant este singurul, din cîte știu, tezaur de monede romane raportat din cele două Americi, descoperit pe o plajă din Venezuela. Uite-așa. Circumstanțele descoperirii sînt, ca de obicei în asemenea cazuri, mai neclare decît codul fiscal. Monedele există și nu sînt falsuri: ele acoperă uniform toate domniile împăraților romani începînd cu Augustus pînă după Constantin cel Mare. Cine a regizat această întîmplare probabil nu știe că din antichitate nu ne-a parvenit nici un tezaur de acest tip. Oamenii care puneau un ban deoparte de-a lungul vieții mai strecurau, e adevărat, în sipet și cîte o monedă deja veche de un secol sau chiar două, dacă erau din metal prețios și deci aveau o valoare intrinsecă, putînd umbla din tată-n fiu; dar nu le explicase nimeni că totul e egal cu zero dacă în vistierie nu sînt reprezentați toți cezarii. Colecții numismatice, căci evident asta e descoperirea din Venezuela, nu sînt atestate pînă în Renaștere.

Altă piesă de rezistență și șubrezenie a contactiștilor este un articolaș din Boletín del Instituto Nacional de Antropología e Historia. E vorba acolo de un mic cap de teracotă roman (foto) descoperit într-un mormînt aztec pe la 1500, în orice caz înainte de cucerirea spaniolă, la Calixtlahuaca, lîngă Ciudad de México. Nu e exclus ca statueta să fie din vremea dinastiei Severilor, dacă judecăm după criterii stilistice, în orice caz nu are paralele în arta precolumbiană; analizele de termoluminescență n-au dat rezultate clare, dar sugerează cel puțin că nu e un fals modern. Obiectul, dintr-o săpătură din anii ʼ30, fără planuri, fără desene, fără fotografii, fără fișe de obiect făcute pe teren, a fost publicat abia în anii ʼ60. Din păcate, de la o publicație la alta, autorul dă ca proveniență a obiectului diferite zone ale sitului Calixtlahuaca. În cei 30 de ani de la descoperire, spune directorul de săpătură, a păstrat figurina în colecția lui și doar puține persoane au văzut-o. Chiar și așa, aș înclina să cred că frauda nu este a arheologului mexican: fie echipa lui i-a făcut o farsă, fie la momentul descoperirii n-a fost de față (directorul de șantier fiind mai mult absent) cineva suficient de competent ca să observe că obiectul nu aparținea mormîntului, ci unui strat mult mai recent, fie obiectele s-au amestecat într-un depozit modern. Premiul pentru simplitate trebuie însă acordat unui cercetător care propune că statueta n-a ajuns din Imperiul Roman în Mexic peste Atlantic ; nu, ea a fost importată în China și de-acolo a ajuns în Mexic peste Pacific.

Am dat de curînd peste un articol publicat de un, în principiu, solid jurnal academic american cu apariție neîntreruptă timp de un secol, dar, ce-i drept, fără o specializare anume – lasere, istorie medievală, biologie etc. Titlul (pe lîngă nevoia seculară de a mă întrerupe) m-a făcut să-l răsfoiesc. Zicea că olmecii, marea civilizație ivită atît de brusc în Mexic, sînt urmașii unor emigranți chinezi din dinastia Shang. Dacă autorul chinez n-ar fi fost atît de amorezat de ideea lucrării lui, ar fi acceptat că această civilizație n-a apărut de fapt deloc așa, din piatră seacă, pe cît poate să pară unui amator, și că deci nici nu e nevoie să căutăm cu atîta disperare vreo intervenție exterioară. E de reținut în orice caz aici existența unei cohorte de autori „de scandal” serioși, care-și fac temele destul de conștiincios.

Un alt articol, foarte bine scris, despre influențe transoceanice în Lumea Nouă, a apărut într-un jurnal serios austriac, e drept, de etnologie, nu de arheologie, și publicat după moartea autorului său, ceea ce face plauzibil un fel de gest cavaleresc al editorilor. Îmi amintesc că altădată mi-a căzut în mînă o carte de la o prestigioasă editură din Heidelberg, al cărei titlu m-a făcut să rămîn cu gura căscată – era vorba despre sorgintea greacă a culturii din Insula Paștelui. Am lăsat totul baltă și am început s-o răsfoiesc: un catalog, frumos întocmit, al cuvintelor din limba locului (rapa nui) și al cuvintelor din greaca veche surprinzător de asemănătoare, ca sunet și ca sens – căci totul se potrivește –, aduse în Polinezia de neobosiți călători din Elada.

În încheiere: cunoști în amănunt tot ce s-a scris pe tema asta, dar tu crezi totuși că Pepin cel Scurt făcea plajă la Long Beach? Vrei să prezinți argumente în sprijinul acestei idei, fără mofturi paranormale, fără noxe naționaliste? Te ascult. Presupun că, dintr-o mie de idei absolut trăsnite, una se va dovedi cîndva neașteptat de aproape de adevăr. Deci mi se pare în regulă ca, pe o piață de idei sănătoasă, și asemenea idei să fie exprimate în discuția academică. Dar într-un procent identic: 0,1%.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.  

Ilustrație: https://www.ancient-code.com/wp-content/uploads/2015/04/119404.jpg