Cu sau fără voia lui, Roman Polanski ajunge mereu în atenția publică. Marele cineast se află acum în miezul unei polemici noi, tocmai cînd se pregătește să lanseze în cinematografe noul său film, J’accuse, despre afacerea Dreyfus. De fapt, polemica nici măcar nu e nouă; numai cea aflată la originea ei e o figură (încă) necunoscută. Valentine Monnier, o artistă fotografă, în vîrstă de peste 60 de ani, îl acuză pe regizorul octogenar că a bătut-o și a violat-o în 1975, pe cînd ea avea doar 18 ani.
Episodul de acum e ultimul dintr-o serie mai lungă de denunțuri. În anii din urmă, Charlotte Lewis, Marianne Barnard, Renate Langer și o femeie identificată cu pseudonimul Robin l-au acuzat pe Roman Polanski de abuzuri sexuale. Respectivele acte s-ar fi petrecut prin anii ’70-’80. Nici una dintre presupusele victime nu a putut proba acuzațiile și toate au denunțat abuzurile mult după ce s-au petrecut. Li s-a imputat că vor bani sau atenție publică sau că vor, pur și simplu, să distrugă cariera marelui regizor. Regrete? Compasiune? Scuze? – prea rar și lipsit de substanță.
Cel mai penibil capitol s-a petrecut în 1978. Roman Polanski, deja regizor celebru, fusese invitat de revista Vogue să coordoneze o ediţie specială. A propus un pictorial cu Samantha Jane Gailey, fotomodel în vîrstă de 13 ani. În timpul şedinţei foto, lucrurile au derapat. După ce i-a oferit şampanie şi barbiturice, Polanski a întreţinut relaţii sexuale cu fata. Consimţite – spune el; viol – a acuzat mama fetei. Dosarul e gros și atîrnă greu. Faptele de care a fost acuzat regizorul se referă la oferire de alcool şi droguri unei persoane minore, act impudic asupra unei minore, relaţii sexuale cu o minoră, copulaţie orală, sodomie, viol. Dintre toate aceste acuzaţii, Justiţia s-a concentrat asupra celei mai grave, violul. Însă cum nu s-au putut aduce suficiente dovezi ale faptei (şi în urma înţelegerii între avocaţii celor implicaţi), s-a convenit că în proces se va judeca infracţiunea de relaţie ilegală cu o minoră. Pînă să se încheie procesul, Polanski, eliberat pe cauţiune, a fugit în Franța şi n-a mai dat prin America nici măcar ca să-şi ridice premiul Oscar cîştigat în 2003 cu filmul Pianistul. De altfel, a și fost exclus din Academia Americană de Film, în siajul mișcării #metoo.
Articolul publicat de Valentine Monnier în Le Parisien cu cîteva zile înaintea premierei a stîrnit numeroase reacții de indignare față de Roman Polanski și mesaje de solidaritate cu victima. Valul de indignare riscă să prejudicieze receptarea producției cinematografice. Un post de radio și un post de televiziune au renunțat să mai difuzeze două interviuri (deja înregistrate) cu actorii filmului pentru că jurnaliștii nu au știut nimic despre noile acuzații de viol aduse regizorului și, în consecință, nici nu au tratat chestiunea în respectivele materiale. În plus, protagonistul filmului a refuzat să participe la un interviu în direct, la un post național de televiziune, din solidaritate cu Monnier și pentru a nu fi nevoit să răspundă la eventualele întrebări incomode în legătură cu Polanski. Inclusiv partenerii media se disociază de această producție cinematografică. Dacă această tendință se va menține, filmul J’accuse riscă să fie reținut doar datorită acuzațiilor de viol la adresa realizatorului.
Cît despre Valentine Monnier, ea spune că a simțit nevoia să vorbească de-abia acum pentru a pune capăt „idolatriei celor vinovați“. Cum delictele de care îl acuză Monnier pe Polanski se prescriu, potrivit legislației franceze, după 20 de ani, denunțul ei nu poate duce la o anchetă sau la urmărire penală. „Eu vorbesc despre această crimă știind că nu vor fi urmări de natură juridică în încercarea de a pune capăt excepțiilor, impunității“, a explicat ea în Le Parisien. Pus în această lumină, demersul este just și util. Mă întreb însă dacă nu cumva, arătînd cu degetul spre monstru, îi obnubilăm creația artistică – poate valoroasă. Putem să ne uităm cu admirație la opera unui mare regizor chiar dacă știm că omenește a greșit?
