Constantin Noica spunea că lansajul filozofic poate porni de la absolut orice lucru de pe lumea asta. Cu alte cuvinte, în ochii filozofiei, nu există lucru banal. Aşadar, mă simt încurajat să vă împărtăşesc ceea ce am aflat despre scobitori. Obiecte simple, prea simple pentru a ne solicita atenţia. Dar există o poveste a lor. Care spune ceva despre noi toţi. Putem cunoaşte mai bine lumea din jurul nostru şi, în final, pe noi înşine, din istoria lucrurilor mărunte care ne înconjoară. Americanii au dezvoltat o adevărată tradiţie a acestui fel de a redescoperi lumea plecînd de la detaliile aparent insignificante. Orice obiect banal, asupra căruia nu zăbovim deloc în reflecţie – precum suportul pentru pahare din automobil, pasta de dinţi, agrafa de păr, elasticul, acul de siguranţă, guma de mestecat etc. – are o istorie care, uneori, e la fel de pasionantă şi de elocventă precum e istoria unui imperiu. Astfel, descoperim un efort de inventivitate demn de o mare creaţie artistică, împrejurări anecdotice care fac de ruşine pe cei mai buni scenarişti de film, calcul briliant de marketing, inspiraţie divină, persistenţă şi, nu în ultimul rînd, acea doză de mister care face ca, în cele din urmă, unele obiecte să însoţească omul pentru lungi perioade de timp, iar altele – nu.

Scobitorile sînt cu noi de multe veacuri. De cînd rămîne mîncare între măsele. Craniile neandertalienilor arată că dinţii erau frecvent curăţaţi cu o unealtă de genul scobitorii. În Antichitate, din Mesopotamia pînă la Roma, scobitorile deveniseră mici obiecte preţioase – erau confecţionate din aur şi chiar bătute în pietre. Sigur că oricine voia să folosească o scobitoare lua o bucăţică de lemn, o cioplea cît putea de bine şi o folosea. În Evul Mediu, cei mai recunoscuţi producători de scobitori erau portughezii. Le confecţionau din lemn de portocal, ceea ce, se pare, le dădea o calitate în plus. Povestea scobitorilor nu are sfîrşit. Dar, e limpede, epoca lor de glorie a trecut. Nu de mult, bărbaţii cu scobitoare în gură erau trendy. Acum 100 de ani, erai comme il faut dacă părăseai un restaurant cu o scobitoare în colţul buzelor. Dacă vă uitaţi atent la filmele anilor ’30-’50, veţi descoperi că şi doamnele începuseră să împrumute obiceiul. Acum, dentiştii şi experţii în bune maniere sfătuiesc apăsat pentru abandonarea scobitorilor. Ceea ce era fashionable ieri a devenit de gust îndoielnic astăzi...

Însă felul în care scobitoarea a devenit o afacere e mai puţin cunoscut. Cine s-ar fi putut gîndi în secolul al XIX-lea să producă şi să vîndă scobitori la scară industrială? Un american, evident. Îl chema Charles Forster. Călătorise, prin 1850, în Brazilia – unde, pe filieră portugheză, obiceiul manevrării scobitorilor devenise sport naţional – şi văzuse două lucruri. Primul – că indigenii foloseau masiv scobitori, ca şi albii, ceea ce l-a dus la concluzia că obiceiul rezonează transcultural. Apoi, că brazilienii au dinţii mai curaţi decît ai americanilor. Aşa era atunci! Deşi avea imense talente de negustor (se spunea despre el că era în stare să vîndă o fleică unui vegetarian), Charles Forster era complet lipsit de abilităţi tehnice. Forster ştia să pună la cale afacerea, dar nu avea nici o idee cum să facă tehnologia. Întîmplător – sau nu, dacă privim la scara destinului –, a cunoscut un inventator care tocmai concepea o maşină de produs cuie din lemn, foarte necesare industriei de încălţăminte de atunci. Acest inventator a explicat că maşina inventată pentru cuie de lemn e numai bună să facă şi scobitori. Au ajuns să producă un milion de scobitori pe zi. Era nevoie, însă, de piaţă. Forster a încercat să-i convingă pe cîţiva proprietari de magazine mici, specializate în mărunţişuri, să comercializeze scobitori. Fără succes. Cine dădea bani pe un obiect pe care, fără prea multă muncă, şi-l putea confecţiona singur? Şi, în plus, ideea obiectului de unică folosinţă suna a faliment curat comercianţilor din acel timp. Cine ar fi cumpărat ceva ce se poate folosi numai o singură dată? Atunci, Forster şi-a inventat piaţa. A plătit un număr de oameni să colinde magazinele, să întrebe „Aveţi scobitori?“ şi să se strîmbe dezamăgiţi la auzul răspunsului negativ. Apoi, după ce a livrat primele scobitori, aceiaşi oameni mergeau să le cumpere. Epuizau rapid stocul comerciantului şi i le returnau lui Forster. Cînd comerciantul venea după un nou lot de scobitori, Forster îi vindea ceea ce îi mai vînduse o dată, dar la preţ mai mare, căci, iată, există cerere. Apoi, a plătit tineri studenţi să ia masa în restaurante scumpe şi să ceară, cu voce tare, scobitori. Chelnerii de lux se ruşinau pentru că, în auzul altor clienţi, trebuiau să admită că nu pot livra un serviciu care le este cerut. A doua zi, evident, restaurantele mari ale metropolelor îl căutau pe Forster pentru o livrare de scobitori.

Rapid, Forster a ajuns cel mai mare producător de scobitori din America. S-a îmbogăţit cu adevărat! Competiţia a apărut imediat, a fost acerbă, alte companii s-au ridicat, dar Forster a rezistat pe primul loc. Pentru că tot el a fost la originea marii şi unicii – pînă acum – revoluţii din istoria producţiei de scobitori. Pe la începutul secolului XX, Forster a sesizat că scobitorile au o problemă. Se rupeau uşor între dinţi. Cauza? Erau plate, cam ca scobitorile noastre, din vremea comunismului. A consultat ingineri specializaţi în rezistenţa materialelor şi a fost primul care a produs scobitori cilindrice, cu ambele capete ascuţite. Asta a reaşezat, pur şi simplu, piaţa scobitorilor. Charles Forster, cel care inventase această piaţă, a şi fost cel care a revoluţionat-o. Alţi ani de succes, alte milioane în conturi. Numai că vremurile bune s-au dus. Piaţa de scobitori a scăzut dramatic în anii ’80. Apăruse floss-ul, mereu recomandat de medici. La începutul anilor ’90, compania originară de scobitori a lui Forster a fost închisă. Acum, în America, nu mai există decît un sigur producător de scobitori. Şi face faţă greu competiţiei asiatice, căci, aşa cum era de aşteptat, odată porniţi să producă scobitori, chinezii şi indienii le fac şi mai repede, şi mai multe, şi mai ieftin. Scobitorile, un martor fidel al istoriei lumii. Priviţi istoria lor şi veţi vedea istoria noastră!

2007