Potenţialele beneficii ale reorientării politicii externe americane către regiunea Asia – Pacific s-au văzut din plin în noiembrie. Preşedintele Barack Obama a continuat o vizită de succes la forumul APEC în China, cu o escală fructuoasă în Myanmar, pentru a încuraja tranziţia politică a ţării, înainte de a-şi încheia turul cu extrem de productivul summit G-20 de la Brisbane.

Dar în Orientul Mijlociu, unde miza pare să crească pe săptămînă ce trece, Statele Unite au întîmpinat obstacole. Într-adevăr, se pare că e greu de ajuns la un consens cu privire la ce anume trebuie făcut mai departe.

Gîndiţi-vă bunăoară la tratativele nucleare cu Iranul, care tocmai au fost prelungite din nou, de data aceasta pînă în iunie 2015. Amînarea termenului pentru a ajunge la un acord definitiv e un rezultat bun; eforturile negociatorilor de pînă în acest moment nu trebuie să fi fost în zadar. Mai mult, datorită acordului provizoriu semnat cu aproape un an în urmă, cîteva restricţii cu privire la programul nuclear iranian sînt încă în vigoare (Iran obţinînd, în schimb, ridicarea anumitor sancţiuni).

Toate părţile au recunoscut progresul în ceea ce priveşte eliminarea capacităţii Iranului de a obţine un breakout nuclear (cantitate de uraniu îmbogăţit, suficientă alimentării unui focos nuclear – n. trad.), care i-ar permite să înceapă producerea de arme nucleare în decursul unui an. Obiectivul prevenirii unui astfel de breakout, care depinde în mare măsură de calcule matematice, tehnice şi politice, pare realizabil.

Dar, la Washington, entuziasmul pentru a continua discuţiile cu Iranul e scăzut. Şi nu e pentru prima oară în diplomaţia internaţională cînd ceva considerat dezirabil şi realizabil de către cei implicaţi într-un proces de negociere să nu sune la fel de atractiv, şi pentru cei aflaţi la putere. În cazul tratativelor cu Iranul, există trei motive principale.

În primul rînd, chiar dacă este un obiectiv lăudabil, prevenirea unui breakout nuclear iranian nu este privită de politicieni şi de experţi ca o victorie categorică. Dimpotrivă, probabil că Iranul posedă deja know-how-ul necesar pentru a fabrica o bombă nucleară. Excluzînd soluţia care ar presupune să-i aduni pe oamenii de ştiinţă ai ţării şi să-i exilezi pe o insulă pustie, este foarte dificil să negociezi împrejurările în care o ţară cu poziţia Iranului să nu poată (ca opus al lui să nu vrea) să producă o bombă.

Al doilea motiv este că regimurile sancţionate exercită o atracţie de cult, sub forma tendinţei de a exagera succesul şi potenţialul lor. Multe studii academice au arătat că gradul de succes al sancţiunilor e unul redus. Se ştie acum – chiar şi sancţiunile împotriva regimului apartheid din Africa de Sud au întîrziat, se pare, tranziţia către sistemul majoritar. Cesiunile prin intermediul companiilor multinaţionale au dus adesea la lichidarea pripită a activelor industriale către aliaţii regimului; astfel că, mai mult decît să catalizeze schimbarea socială, sancţiunile au îmbogăţit şi au adus la putere elemente reacţionare.

Mulţi oficiali SUA cred astăzi că alegerea unui nou guvern iranian care îşi propune eliberarea de sub jugul sancţiunilor occidentale este dovada că sancţiunile funcţionează (nu mai contează că lipsa unei asemenea dovezi ar fi suscitat impunerea de noi sancţiuni).

De fapt, dinamica sancţiunilor este mai nuanţată. După cum au arătat războaiele din Balcani din ani ’90, sancţiunile produc adesea o trecere de la comerţul legal la cel ilegal. Fapt care a sporit în Balcani puterea elementelor mafiote, care s-au contopit uneori cu partidele şi cu instituţiile politice. În Iran, lucrurile au evoluat într-un mod similar: sancţiunile Vestului i-au permis Gărzii Revoluţionare şi activităţilor ei economice dubioase să-şi asume rolul crimei organizate.

Iranienii care îşi doresc cel mai mult încetarea sancţiunilor suferă cel mai mult din cauza acestora, şi nu cei îmbogăţiţi de pe urma lor. Iar cei care suferă în urma sancţiunilor nu suferă doar din cauza dificultăţilor economice; izolarea impusă de sancţiuni favorizează elementele cele mai puţin luminate ale ţării. Gărzii Revoluţionare nu-i pasă dacă se află în graţiile comunităţii internaţionale.

Al treilea motiv al crizei politicilor SUA în Orientul Mijlociu se datorează complexităţii politicilor tot mai sectare din regiune. S-au spus multe în ultima vreme despre suprapunerea intereselor iraniene şi ale SUA, într-un Orient Mijlociu lărgit. În cele din urmă, iranienii sînt cei care şi-au dorit un Irak post-Saddam stabil şi prosper – şi care au sprijinit regimul nontaliban de acolo. Şi tot iranienii au înlesnit dialogul pentru o partajare paşnică a puterii în Siria.

Dar tot Iranul a alimentat şi sectarismul în regiune. Sprijinind forţele şiite dincolo de graniţele sale – în mod special hezbollah-ul din Liban şi regimul minoritar alawit al preşedintelui sirian Bashar al-Assad, precum şi unele dintre cele mai crude miliţii şiite din Irak –, Iranul a ridicat lumea arabă împotriva lor şi i-a adus la putere pe extremiştii sunniţi arabi. Fără îndoială, iranienii au mîinile pătate de sînge sunnit şi american deopotrivă. Şi, la fel de nesăbuit, Iranul s-a întrecut cu statele arabe sunnite, în materie de atacuri antiisraeliene.

SUA a recunoscut importanţa capitală a acestor probleme şi a încercat să le gestioneze prin noi runde de negocieri. Dar o strategie de „compartimentare“ necesită concentrare şi forţă morală din partea politicienilor. Sarcina lor nu va fi uşoară. Poate că turul de succes al lui Obama prin Asia de Est va fi o sursă de inspiraţie.

Christopher R. Hill, fost secretar de stat adjunct al SUA pentru Asia de Est, este decan al Korbel School of International Studies, Universitatea din Denver, şi autorul volumului Outpost

© Project Syndicate, 2014 - www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEŞU