Reacţii franceze la doctrina „rasismului structural”
Cotidianul Le Monde a publicat, pe data de 22 iunie, o tribună semnată de 14 intelectuali care îl acuzau pe preşedintele francez că ar fi „angajat nu în lupta împotriva rasismului, ci împotriva antirasismului”. Ceea ce i-a deranjat cel mai mult, s-ar părea, pe semnatarii tribunei este avertismentul preşedintelui că Republica Franceză nu va tolera mişcările antirasiste care promovează comunitarismul şi secesionismul. Pe data de 7 iulie, în acelaşi cotidian, şapte cercetători i-au luat apărarea preşedintelui într-un articol intitulat: „Nu, Emmanuel Macron nu este încarnarea unui rasism sistemic”. Ei resping acuzaţiile că societatea franceză ar fi una organizată în mod structural pe bază de „segregaţionsm” şi „discriminare”.
Pe data de 26 iunie, Helena Dalli, comisar european însărcinat cu egalitatea, a afirmat într-un interviu acordat reţelei mediatice paneuropene Euroactiv că în sînul Comisiei Europene există un „rasism structural” de care nici comisarii înşişi nu-şi dau seama. Pe 13 iulie, în Figarovox/Tribune, Bruno Alomar, economist şi înalt funcţionar european, a respins acuzaţiile doamnei Dalli considerîndu-le extrem de grave şi un oprobriu adus cîtorva zeci de mii de funcţionari europeni.
În anii terorii staliniste, acuzaţia de cosmopolitism era suficientă pentru trimiterea unui om în faţa plutonului de execuţie. Astăzi, acuzaţiile de rasism sistemic sau structural sînt o armă de predilecţie a gîndirii politice corecte care începe să-i terorizeze şi pe europeni după ce a făcut ravagii în America. Franţa rămîne încă un bastion al rezistenţei în faţa acestui nou tip de control inchizitorial al gîndirii şi încearcă să combată rasismul în numele universalismului şi al egalităţii între toţi oamenii, şi nu în numele replierilor identitare sau al tendinţelor secesioniste.
În 2001, Franţa a adoptat o lege prin care comerţul cu sclavi şi exploatarea sclavilor africani de către occidentali în secolul al XVIII-lea sînt declarate crime împotriva umanităţii. Preşedintele Emmanuel Macron a calificat colonialismul drept crimă împotriva umanităţii, spre onoarea sa întrucît nici un alt şef de stat francez nu a mers atît de departe cu condamnarea colonialismului şi cu asumarea paginilor inumane, barbare, ale acestui capitol din istoria Franţei. Pentru a lupta împotriva rasismului şi la nivelul simbolurilor, în 2018 a fost eliminat din Constituţia franceză cuvîntul rasă. O manieră de a respinge în Republica Franceză orice tentativă de împărţire a oamenilor pe categorii legate de culoarea pielii sau de morfologie, după cum Franţa nu recunoaşte pe teritoriul ei nici minorităţile naţionale.
Sigur, în realitate discriminările nu au dispărut în Franţa, ceea ce recunoaşte cu luciditate toată lumea. Un tînăr avînd origini africane sau arabe riscă să fie mult mai des controlat de poliţie decît unul cu pielea albă. Accesul la locuinţă, la educaţie, la un loc de muncă, la promovare socială este mult mai dificil pentru francezii provenind din imigraţie, din zona Maghrebului, din Africa subsahariană… Eliminarea cuvîntului rasă din Constituţie nu a eliminat nici prejudecăţile şi nici reflexele rasiste. Toate aceste lucruri sînt recunoscute şi asumate de clasa politică franceză şi de liderii de opinie. În programele fiecărei formaţiuni politice şi ale fiecărui preşedinte figurează întotdeauna măsuri în favoarea egalităţii şanselor şi a integrării sociale. Ceea ce însă clasa politică şi intelectualii de toate sensibilităţile politice nu acceptă sînt acuzaţiile legate de un aşa-zis rasism structural sau sistemic în Franţa.
Teoria rasismului structural sau sistemic este de inspiraţie americană şi a traversat Oceanul Atlantic strecurată în bagajele gîndirii politice corecte. Cei care propagă aceste idei consideră că omul alb este rasist prin natura sa, de unde concluzia că tot ceea ce a construit el ar fi în mod inerent impregnat de rasism. Prin urmare, instituţiile create de omul alb ar fi şi ele rasiste (statul, Justiţia, poliţia etc.), precum şi întreaga sa creaţie artistică, începînd cu literatura şi terminînd cu muzica. Aceşti militanţi transformă de fapt lupta împotriva rasismului într-o declaraţie de război împotriva rasei albe şi implicit împotriva democraţiilor occidentale. Viitoarea mare „revoluţie” sau viitorul „salt civilizaţional” pe planetă ar consta deci în deconstruirea a tot ceea ce a făcut the white man.
Teoria este pe de o parte simplistă şi pe de altă parte periculoasă. Este aberant să decretezi că omul alb ar fi un grup omogen cu un scop comun: exploatarea celorlalte rase. Ciudat cum este reluată aici o idee simplă vehiculată de practica revoluţionară marxistă: să-i lichidăm pe toţi exploatatorii şi lumea va fi fericită!
Numeroşi intelectuali avertizează în Franţa şi în Statele Unite că această transformare a luptei împotriva rasismului într-un fel de război al tuturor raselor împotriva rasei albe este noua formă de fascism cu care secolul al XXI-lea riscă să se confrunte. Cum universalismul născut în epoca Luminilor în Europa are şi alţi adversari redutabili, nu este de mirare că în Occident apar semnele unei joncţiuni între antirasiştii identitari și islamul radical. Pentru moment, sute de voci în Franţa, din toate zonele politice, denunţă teoria rasismului structural sau sistemic, precum şi acuzaţiile sale. Da, există poliţişti rasişti, dar poliţia nu este o instituţie structural rasistă, spun membrii Guvernului francez. Da, există uneori funcţionari de stat care se fac vinovaţi de acte rasiste, dar statul francez nu este structural rasist, spun observatorii politici.
Aceşti militanţi care vor să transforme antirasismul într-o armă de de lichidare a moştenirii omului alb sînt încă minoritari. Un bun cunoscător al fluidelor sociale de azi, statisticianul şi scriitorul american de origine libaneză Nassim Taleb, avertizează însă în eseurile sale că lumea a intrat într-o epocă în care minorităţile intolerante şi agresive îşi impun tot mai des punctul de vedere în faţa majorităţilor intimidate şi culpabilizate.
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.
