România mesianicilor
O bună parte a politicienilor români par sau sînt convinşi că au o menire mesianică – aceea de a scăpa România de corupţii din tabăra opusă.
Mesajele transmise societăţii româneşti de către mass-media şi elitele politice şi intelectuale sînt în acest moment dezastruoase. Acestea justifică o abordare profund iresponsabilă care cere perfecţiunea elitelor în timp ce noi, cetățenii obișnuiți, sîntem absolviţi de orice fel de responsabilitate.
Teorii care mai de care mai fantasmagorice prind din ce în ce mai mult la un public alienat şi duc la o ascensiune periculoasă a unor personaje fie dubioase, fie la limita schizofreniei.
Radicalizarea discursului este una ciclică, perioadele dinaintea alegerilor fiind cele mai critice. Din păcate, retorica devine din ce în ce mai vitriolantă şi creşte riscul unei societăţi paranoice.
Simptomele tipice ale paranoiei individuale sau colective sînt suspiciunea faţă de ceilalţi, dezvoltarea unor teorii ale conspiraţiei care justifică o construcţie imaginară a individului/grupului şi o apetenţă pentru ostilitate, atitudine neiertătoare sau capacitate redusă de introspecţie critică. Bonus, un simţ redus al umorului.
Paranoia colectivă împiedică reforma. Zdrobitoarea majoritate a politicienilor români şi a elitelor în funcţii de conducere au făcut compromisuri mai mult sau mai puţin serioase pentru a ajunge în poziţiile de putere pe care le au în acest moment. Calitatea clasei noastre politice nu poate fi fundamental diferită de calitatea elitelor intelectuale şi nici de calitatea societăţii româneşti în ansamblul ei.
Eliminarea bruscă sau chiar pe termen mediu a corupţiei în România ar fi imposibilă fără un colaps al societăţii româneşti. O bună parte din diplomele obţinute ar trebui anulate, zeci de mii de politicieni, profesori, judecători, avocaţi, funcţionari publici, doctori, directori, oameni de afaceri, jurnalişti, lideri ai societăţii civile ar trebui să fie concediaţi sau, mai mult, trimişi în puscărie.
Minciunile, înşelăciunile, furturile sau nepotismele proprii sînt considerate scăpări, greşeli minore, interpretări răutăcioase sau ostile ale unor intenţii cinstite, compromisuri justificate sau greşeli care ar trebui iertate.
Incapacitatea de a judeca echilibrat şi cît de cît obiectiv nu este restrînsă la clasa politică, ci este larg răspîndită în societatea românească. Diplome obţinute fraudulos, plagiate, soţii, copii sau alte rude promovate în funcţii nemeritate, mici sau mai mari furtişaguri, folosirea imorală şi adesea ilegală a poziţiilor obţinute pentru a cîştiga bani sau putere şi încurajarea mitei sînt mult mai puţin tolerate la politicieni decît propriile noastre „derapaje“.
De la taximetristul care nu are rest pînă la jurnalistul care „uită“ să îşi declare o parte din venituri sau care cere/acceptă mită, toţi sîntem foarte exigenţi cu cei care ne conduc atîta timp cît nu putem noi înşine să profităm de influenţa pe care o au aceştia. Argumente absurde ne sînt întodeauna la îndemînă pentru a justifica o atitudine relaxată faţă de corupţia proprie şi una radicală cînd vine vorba de corupţia „celorlalţi“.
Poziţiile neruşinat de bine plătite din comitetele directoare ale diverselor companii de stat au fost, în bună parte, ocupate de politicieni sau rude care, adesea, nu au nici o legătură cu activitatea acestor companii.
Discuţiile despre nepotism sînt rare în sînul clasei politice şi al intelectualităţii româneşti. Un număr important al elitelor politice şi intelectuale pot fi acuzate de nepotism. Nepotismul este prezent, în fapt, peste tot în societatea românească şi reprezintă un factor important care favorizează răspîndirea şi acceptarea corupţiei.
Un număr important de jurnalişti şi intelectuali au o influenţă semnificativă asupra politicii româneşti. Aceştia nu ezită să emită zilnic judecăţi de valoare dure şi nediscutabile despre societatea românească şi, în special, despre corupția clasei politice. Marea lor majoritate sînt plătiţi de oameni mult mai corupţi decît cei pe care îi înfierează zilnic în ziare sau la televizor.
Havel scria că intelectualii ar trebui să prevadă şi să discute diversele ameninţări, orori sau catastrofe, iar politicianul ar trebui să îi asculte, să se gîndească la cum ar putea acestea să fie evitate şi să acţioneze în consecinţă.
În acest moment, rolurile în societate sînt aproape inversate: intelectualii şi jurnaliştii caută soluţii politice, iar politicienii sînt preocupaţi de a discuta ameninţările şi ororile datorate adversarilor lor politici. Partea de acţiune este elegant ignorată de toată lumea.
Cele de mai sus le-am scris în 2012. Dan Diaconescu a fost înlocuit de Liviu Pleșoianu, Gigi Becali de Rareș Bogdan, iar Adrian Năstase de doamna Viorica Dăncilă. Marea majoritate au rămas aceiași.
Foto: Cosmin Bumbuț
