Pesedistul mediu crede despre sine că e om bun. Crede că e sub vre­muri și nu poate schimba lumea peste noapte. La așa ceva se pot gîndi serios doar poeții și nebunii.

Pesedistul mediu e conștient de propria-i banalitate. Poate fi ticălos pe alocuri, dar, fundamental, nu crede că face lucruri oribile. Se descurcă și el cum se descurcă și alții.

Pesedistul mediu e ca vecinul mediu. Poate se dă cu prea mult parfum, poate parchează aiurea, poate își înșală nevasta și poate uneori bea cam mult sau uită să își ia medicamentele de ulcer.

Dar, insist, pesedistul mediu nu crede despre sine că e un villain de desene animate. Nu se trezește dimineață cu gîndul să omoare iepurași. Crede că e și el că alții, un om sub vremuri. Poate cu mai mult noroc uneori, dar sub vremuri. Încearcă să își mențină reputația de „om de treabă“ așa cum poate.

Ei bine, de asta pesedistul mediu este îngrozit de protestul din Sibiu. Oamenii ăia care se uită fix la el fără să spună nimic sînt cel mai urît coșmar al pesedistului. Ceea ce transmite foarte clar mulțimea de pe acel trotuar din Sibiu e că pesedistul mediu nu e „om de treabă“. O tăcere grea și acuzatoare și fără nuanțe.

În orașe mai mici, în spații mai mici, la el acasă, pesedistul mediu poate re­cunoaște figurile din mulțimea care se uită la el cu reproș. Și nu numai el. Și prietenii lui îi cunosc pe oamenii de pe trotuar. Le știu viețile și reputația. Nevastă sa cea înșelată îi cunoaște și ea. Cu unii e probabil prietenă. Pe alții îi admiră.

Pesedistul mediu se teme să nu pară jigodie. Acolo, la el acasă, nu la București. La București poate să se ascundă în spatele lui Dragnea sau să bage capul între umeri. La el acasă, în oraș, n-are unde să se ascundă. Acolo, dacă ești prost, lumea știe. Și vorbește. Și rîde de tine cînd te privește serios.

Chiar și cînd ești pesedist mediu poți detecta disprețul în ochii oamenilor care te cunosc. Disprețul și batjocura.

Teama de gura lumii e o instituție serioasă în România.

Cea mai mare spaimă a pesedistului mediu din celelalte 40 de județe e că scena de la Sibiu se va repeta la el acasă. De-abia atunci o să vedem pesediști responsabili. De-abia atunci o să vedem pesediști capabili să ridice un pic vocea pentru a spune lucruri de bun-simț împotriva destructurării democrației românești din ordinul lui Liviu Dragnea.

Doar rușinea a mai rămas.

Ceea ce se întîmplă în Parlament zilele acestea (marți seară, comisia Iordache a lucrat iar pînă tîrziu în noapte pentru a da o aparență de legalitate masacrului legilor Justiției) e și rezultatul anilor în care populația României a tolerat o legislație electorală care permite controlarea candidaților de la centru. În care politicieni mici și slabi au ales compromisuri acolo unde nu era loc de compromis.

Ori de cîte ori PSD simte că stă prea mult în afara puterii, face o ofertă de nerefuzat. Și se găsește întotdeauna cineva care să o accepte. Partidele radicale din patrulaterul roșu al anilor ’90, UDMR pe aproape întreg parcursul anilor 2000, PNL care în 2001 semna protocol de colaborare cu Adrian Năstase, același PNL care aproape s-a topit în USL, Guvernul PDL-PSD din 2009, colaborarea subterană Ponta-Udrea în timpul ultimului mandat Băsescu – toate acestea sînt compromisuri cărora azi le vine nota de plată. Ca penelist sau pemepist, să pretinzi că ești stupefiat e o ipocrizie. Facilitator? Da. Surprins? Nu.

Un efect ciudat al asaltului PSD asupra statului de drept este că redevine actuală poziția inflexibilă a Monicăi Macovei. În vremuri mai relaxate, se spunea adesea că anticorupția pură și dură nu e bună. Că e nevoie de nuanțe. Probabil nu era greșit. Pe de altă parte, felul în care compensează azi PSD acea lipsă de nuanțe face acea fotografie și mai legitimă.

Așa-numita Marți neagră sau Ordo­nan­ța 13 sînt, în retrospectivă, avertismente. Dar au fost și ele, la vremea lor, pericole iminente ca acesta de azi. Presupun că acei cîțiva pesediști care controlează masa de drone din majoritatea parlamentară au considerat că a treia oară e cu noroc. Ar putea fi, evoluțiile sînt prea volatile ca să risc un pronostic.

Însă dacă vom considera că fumul toxic care azi inundă Parlamentul e doar despre legile Justiției, cred că picăm într-o capcană. Discuția e mai mare și ține de închiderea României în sine. Tind să cred că actualul aranjament și-a dovedit limitele și nu mai poate continua în felul acesta.

Se impune de la sine nevoia unui ascendent moral și a unui plan care să nu mai permită niciodată revenirea la întîmplări ca acelea din Parlamentul de azi. Pentru așa ceva trebuie un pic de hotărîre și cunoaștere a istoriei ultimilor 28 de ani.

PSD a trecut deja la generația a doua. Urmașii celor care chemau minerii calcă azi pe gît orice prezumție de societate onestă. Suferă copiii celor care n-au emigrat în Canada atunci cînd avertismentul a fost dat în 1990. Rețeaua celor cîteva mii de privilegiați ai PSD capătă acces la tot mai multe și mai subtile mecanisme de control al societății. Dacă și a doua generație cîștigă, va fi imposibil să mai discutăm despre o Românie sincronizată și autonomă.

Vom eșua într-o autarhie gri și tristă și nu vom avea pe nimeni pe care să dăm vina. Pe noi nu ne-au trădat anglo-americanii. Noi ne-am trădat singuri, n-am știut ce să facem cu libertatea. N-am știut să-l facem pe pesedistul mediu să simtă rușinea. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.