Simona e o enigmă de cînd existenţa ei a început să cuprindă şi altceva decît tenisul. Ea nu mai e omul-comando care căuta reuşita cu obstinaţia unui soldat într-o misiune pe viaţă şi pe moarte. Simona Halep a intrat într-o zonă în care universul monocolor al cantonamentului permanent s-a transformat într-o lume plină de culori. Presa de senzaţie, care – o ştim din filmul Men in Black – e, paradoxal, un bun barometru al realului, a publicat în ultima vreme mai multe ştiri despre viaţa ei din afara terenului decît despre cea dinăuntru. Ce legătură are asta cu seria de accidentări? Poate că dispersarea atenţiei, a minţii, a sufletului, vizitarea altor încăperi ale existenţei decît vestiarul, spre fericirea celei care are astfel de experienţe, poate avea consecinţe extrem de fizice. În plus, primadona sportului românesc are parte de ceea ce trăiesc mulţi oameni obişnuiţi la alte etaje ale celebrităţii: căderea dintr-o bubă în alta. De la hernia de disc care a venit ca un şoc pentru naţiune la diferitele probleme musculare la ambele picioare e un drum neplăcut de logic. Trupul încearcă să protejeze partea cu necaz punînd inconştient presiune pe altă zonă a corpului, care în timp se trezeşte şi ea afectată, şi tot aşa. O veselie în formă continuată. E posibil ca toate acestea să ne explice harta durerii pe care o parcurge Halep. Aşa a ratat Roland-Garros, Jocurile Olimpice şi a abandonat în turneele nord-americane. În completarea acestui desert amar al carierei au apărut bîrfe despre calitatea antrenamentelor din ultima vreme. Cît despre funcţia de preparator fizic, ea nu a fost niciodată o poiană cu flori în preajma acestui minunat şi, evident, spinos trandafir. Ce va fi? Mulţi îşi pun această întrebare cu spaimă. Să fie sfîrşitul? Va mai fi vreo victorie importantă? Deocamdată, sigur e că va fi o nuntă importantă. După care un trofeu sau un copil. Ceea ce, ar putea spune Simona, care nu datorează nimic nimănui, e fix acelaşi lucru.