Am mai scris și în trecut despre oratorie, însă am evitat să mă refer la două stereotipuri de care această străveche artă e însoțită de-a lungul istoriei culturii și, cu precădere, în epoca modernă. Mă gîndesc, mai întîi, la stereotipul-scuză invocat, amintit, auzit, fredonat, identificat de diverși semeni de-ai noștri cu atîtea ocazii, încît a devenit, cred, în mentalitarul colectiv, principiu de existență socială. Ni se spune – nu-i așa? –, cu implicații lămuritoare, că un anumit individ important (o „somitate” de obicei, necesarmente într-un domeniu extrem de vizibil, deoarece, altfel, informația nu ar avea nici un sens) rămîne, orice s-ar zice, un stîlp al istoriei contemporane, dar este dezavantajat, bietul de el, în aparițiile publice, de o înnăscută inabilitate retorică. „Nu se dovedește un bun orator!”, declară, ritos, aplaudacii infatigabili ai respectivului, sugerînd, fără mari subtilități, că în amănuntul în cauză s-ar afla posibila receptare comunitară proastă a „faimosului” om. Se induce prezumția că audiența superficială nu vede, vai, dincolo de aparențele înșelătoare ale unei (sărmane!) prestații discursive, ratînd, iată, substanța incontestabilă, ideația remarcabilă, valoarea morală și umană a „excepționalului” ins. Iar asta nu este tot. Prejudecata „explicativă” sosește, la pachet, alături de o insidioasă ramificație „acuzatoare”, un al doilea „stereotip” așadar, stereotipul-blam. Noua prejudecată a fost, la rîndu-i, de atîtea ori teoretizată, menționată, impusă, asumată, încît, probabil, se bucură astăzi de o nemeritată prezență în conștiința grupului. „Așa-numiții buni oratori sînt, de fapt, impostori!”, afirmă, la fel de ritos, exsanguinații vorbitului public. „Retorii” eficienți reprezintă, în viziunea detractorilor, cel mult niște „actori” iscusiți, adică personaje de „suprafață”, cu talentul (desigur, nativ, venit din pronie divină și nu din munca personală) performanței scenice.  Se vădesc, mai devreme sau mai tîrziu, lipsiți de fundamentele intelectului veritabil și, mai ales, de virtuțile culturii adevărate.

Să admitem: conform logicii de mai sus, cei mai deștepți, mai erudiți, mai etici și mai fini pămînteni din istorie, de la noi și de aiurea, au fost și vor fi întotdeauna îngălații, agramații, incoerenții, defazații, tăcuții și derutații. Incapacitatea de a comunica, inteligibil, cu cei din jur ar deconspira deci un cod de „distincție” socială, un cifru de „efervescență” intelectuală, un semn de „ascendență” psihologică, socială, emoțională și – de ce nu? – chiar educațională. Impotența discursivă ascunde, eventual, „geniul”, în timp ce, oroare, excelenta prestație oratorică acoperă, șiret, „fariseismul” grosier. Bine, recunosc, nu trebuie să ne arătăm prea surprinși. Nu constituie aceasta singura aberație din interiorul mecanicii vieții. În fiecare clipă de „viețuire” telurică, din motive multiple, toate legate însă de biologia noastră limitată și limitativă, ne descoperim expuși erorilor de percepție. Trăim, din perspectivă filozofică, în relativismul fenomenologic al lui Edmund Husserl, iar, din unghi științific, în indeterminarea (incertitudinea) formulată matematic de Werner Heisenberg. Plutim în ambiguitate, ca să fiu mai precis, o ambiguitate transformată, pe parcursul evoluției, în cea de-a doua natură umană. În ciuda fatalității, nu avem cum să preluăm totuși (complet nedigerate cu instrumentarul hermeneutic) straniile stereotipuri deja descrise. Ce înseamnă, ultimativ, calitatea de „a fi un bun orator”? În mod automat, cîteva lucruri de importanță vitală în construcția unei personalități autentice. În primul rînd, cunoașterea perfectă a limbii în care te exprimi. Nu poți exersa, se înțelege, activitatea retorică fără a deține, în prealabil, o maximă competență lingvistică. Apoi, în al doilea rînd, oratorul – obligatoriu în raport cu onorabilitatea prestației sale publice – stăpînește, cu asupra de măsură, subiectul despre care vorbește. Are, prin urmare, cel puțin mai multă informație în materie, dacă nu chiar erudiție pură, decît cei cărora li se adresează, „controlîndu-i” prin relevanța materialului expus, i.e. prin substanță.

În al treilea rînd, bunul vorbitor deține virtutea coerenței, practic, „inima” unui discurs strălucit, cea care pompează „sîngele” autenticității în „venele” elocinței. Oratorul genuin e inteligent, demonstrîndu-și abilitatea de a comunica impecabil și de a se situa, simultan, pe o multitudine de „lungimi de undă”. Finalmente, el dezvăluie o senzorialitate singulară, „simțind” publicul, intrînd în subiectivitatea tuturor ascultătorilor și făcîndu-i empatici. Aici îi vedem puterea psihologică, acea „charismă” care rămîne o știință a seducției și dominării, întocmai precum mesmerismul, iar nu un atribut natural, ca frumusețea fizică bunăoară. De aceea, susțin că ar trebui să ne călăuzească o logică diferită în aprecierea oratoriei, rezumată de parafraza unei constatări antice: in verbo veritas.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.