O știm cu toții: democrația are (și) vulnerabilități. Ne enervăm de aceea pe ea uneori și, în clipe de nesăbuință, devenim capabili să facem afirmații stupide despre sistemul liberal. Folosesc termeni duri – „nesăbuință” și „stupiditate” –, întrucît iritările respective rămîn, ultimativ, nefondate și trebuie să aibă un caracter trecător. De ce? Deoarece – din nou, cred, un amănunt arhicunoscut – beneficiile democrației sînt incomparabil mai mari decît slăbiciunile ei. La sfîrșitul zilei, indiferent de frustrările apărute, ocazional, în calea noastră, realizăm (ori măcar sper eu că realizăm) superioritatea indiscutabilă a modelului de liberalism euro-american în comparație cu orice alt sistem ideologic inventat de umanitate pînă în prezent. Totuși, cum observam, există și probleme. Cea mai semnificativă, din unghiul meu de vedere, ar fi permeabilitatea democrației la manipulare. În anumite condiții (grad de educație și de emancipare scăzut al populației, corupție la nivel înalt, incompetență și/sau timorare instituțională etc.), o țară ce funcționează după regulile liberale apusene poate fi (ușor) manipulată și, lucru grav, poate ajunge, în mod subit, un paradis al ticăloșilor.

Cum se întîmplă procesul? Nu foarte complicat, din păcate. Indivizii maligni din societate ocolesc și chiar încalcă, abil, legile, desigur, în interes propriu, folosindu-se apoi pervers de avantajele mecanismelor juridice oneste și permisive (specifice democrației) pentru a tergiversa/anula eventuala pedeapsă și, mai ales, pentru a poza, pe toate drumurile, în victime. O minune pentru ei – nu-i așa? – acest principiu elevat, grefat pe filozofia etică a Occidentului: „prezumția de nevinovăție”! Îl repetă toți cu o expresie mistică a fețelor, mimînd puritatea și de-a dreptul fecioria civică, deși, să fim serioși, în particular, îl disprețuiesc și îl aruncă în derizoriu, așa cum disprețuiesc și aruncă în derizoriu ceea ce ține de firescul unui stat de drept. Tot ipochimenii în cauză se strecoară, pe fondul amintitelor deficiențe de sistem și al destoiniciei lor manipulatoare, la vîrful Puterii, de unde intoxică și mai mult întregul angrenaj socio-politic. Instaurează ceea ce grecii au definit, de la începuturile absolute ale lumii democratice, drept kakistocrație, adică „guvernarea celor mai răi”.

Americanii care – după elenii lui Pericle – constituie al doilea val de reinventare a democrației (Revoluția Franceză, cel de-al treilea val de democratizare mondială, se produce, să nu uităm, cîțiva ani mai tîrziu față de Războiul de Independență american) au părut să intuiască, ab origine, o asemenea vulnerabilitate a liberalismului (kakistocrația) și au inclus, în consecință, un principiu interesant mai întîi în Declarația lor de Independență (mama Constituției SUA) și, ulterior, direct în Constituție. Îl voi „repovesti” mai jos, fiindcă nu sînt specialist în drept constituțional pentru a emite analize aplicate. Pe scurt, așa-numiții Părinți Fondatori ai Americii (în frunte cu Thomas Jefferson, autorul real al Declarației/Constituției și al treilea președinte al Statelor Unite) susțineau, în linia Iluminismului englez, că Dumnezeu a creat națiunile, omului revenindu-i numai paternitatea asupra sistemelor de guvernare. Logic, poporul are astfel prioritate în raport cu guvernul. Ca atare, cînd o guvernare încetează să mai reprezinte interesele unei națiuni, națiunea este îndreptățită să acționeze împotriva guvernării, abolind-o prin orice mijloace.

Istoricii vor nuanța: totuși, principiul în chestiune se legitimează în Declarație ca act de suveranitate în fața Marii Britanii și nu neapărat ca element de conduită civică. De acord. Revin însă: ideea se păstrează și mai tîrziu, în Constituția americană propriu-zisă, căpătînd așadar valoare de lege fundamentală în interiorul piramidei politice de peste Ocean. Principiul enunțat mi se pare, prin excelență, expresia forței unei democrații autentice. Eu, reprezentantul puterii, îți garantez ție, cetățeanului, nu doar contextul existențial optim unde să-ți cauți fericirea, ci îți ofer și dreptul de a mă elimina atunci cînd consideri că, știut sau neștiut, ți-am trădat interesele. Nota bene: eu, legiuitor și, deopotrivă, guvernator, te recunosc pe tine, „legiuitul” și „guvernatul”, a fi adevăratul stăpîn, invitîndu-te să acționezi ca atare în momentul în care situația o impune. Atîta subtilitate etică, filozofică și civică nu poate fi furnizată, dintre toate sistemele de guvernare ale umanității, decît de „biata” democrație! Pe care, iată, trebuie, și din acest motiv, să o prețuim și să o apărăm fără ezitare.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.