Există oameni – cred că veți fi în totalitate de acord cu mine – care au abilitatea nativă de a-și crea un ascendent asupra celorlalți. Prin atitudinea lor „înfiptă”, prin „chimie”, printr-o înzestrare „șireată” a caracterului, printr-un eventual „șarm” de deschidere, printr-o aptitudine de a executa „eschive” rapide și mereu „salvatoare”, prin abilitate. Și, desigur, prin „complicitatea” neintenționată a celor asupra cărora se creează ascendentul, prin moliciunea naturii lor, mai precis. Ori, dimpotrivă, chiar prin duplicitatea lor conștientă, prin servilismul lor structural, de căutători mărunți ai stăpînului capabil să le ofere o vremelnică însemnătate. Psihologia îi numește pe primii, cu un termen preluat din biologie, „personalități de tip alfa”, iar pe cei din urmă „personalități de tip beta”. Șefi și subalterni, păstori și turme, nași și fini, boieri și valeți, patroni și slujbași, regi și servitori, lupi și miei. Dihotomia ultimă îmi place cu precădere: lupi și miei! Auzim adesea, prin filmele americane de duzină, cîte un mafiot veros șoptindu-i, cu rînjet mefient pe față, vreunui novice în ale crimei: „Lumea se împarte în lupi și miei. Alege acum în ce tabără vrei să fii!”. Deși sună sinistru pentru nivelul de civilizație la care mapamondul susține că a ajuns în prezent, „tătucii” în cauză au, să admitem, în felul lor, dreptate. Altfel nu s-ar explica epidemia vasalităților din spațiul contemporan, vasalități, vai, atît de pernicioase, distrugătoare de progres, emancipare, civilitate, orizont și dinamism. Pe termen lung, ele blochează, tenace, creșterea istorică, firească, a comunităților, impunînd, morbid, stagnarea grupurilor în formule piramidale înțepenite, rudimentare, feudale.
Accept o eventuală critică pe care ați putea-o emite în acest punct. Nu toate „personalitățile alfa” sînt, necesarmente, malefice. Există, printre conducătorii așa-zicînd înnăscuți, și vizionari, indivizi care aduc dezvoltarea, care schimbă istoria în bine, care își folosesc „șefia” în mod constructiv. De acord. Viața te copleșește, o știm cu toții, cu paradoxurile ei. Ar fi absurd așadar să dăm sentințe existențiale definitive, să vedem realitatea monocolor, să furnizăm hermeneutici clișeistice și ontologii imuabile. Bineînțeles că sînt și „lupii” în chestiune „îmblăniți” în multiple nuanțe. Pe mine mă interesează însă aici „lupul” nenuanțat, „lupul” tiran, „lupul” dictator, „lupul” care-și folosește amintita ușurință de a-și domina semenii nu pentru zidire, ci pentru anihilare, pentru subjugarea necondiționată. În Republica lui Platon, Socrate descrie foarte elocvent asemenea „căpetenii” monstruoase. Crede filozoful că tiranii pervertesc, în fond, o trăsătură naturală a caracterului uman – nevoia de a fi recunoscut în societate, de a avea sens, de a primi o misiune pentru propășirea colectivă. Elevul Diotimei îi spune thymos acestei necesități (irepresibile) a spiritului uman. Thymos-ul mișcă, altfel formulat, istoria (precum „voința” lui Schopenhauer mai tîrziu), induce dinamică sistemului socio-economic și, implicit, asigură progresul statului, oferind, ultimativ, o imagine pozitivă în desfășurarea istoriei. Ce face totuși statul în raport cu thymos-ul? Îl transformă, crede filozoful. Adică fie îl diminuează, prin presiune constantă asupra unor indivizi (și atunci observăm un thymos în deficit, un așa-numit iso-thymos), fie îl exacerbează, prin atitudine permisivă față de alți indivizi, în general de proastă calitate morală (și atunci vorbim despre despre un thymos în exces, un așa-zis megalothymos).
Rezultatul? Popularea societății, pe de o parte, cu inși blazați, inapți de a mai acționa, loviți de akkedia (blazare, „obosire” a spiritului) și, pe de alta, cu tirani, personaje malefice a căror voință coruptă tinde să devină lege. Prin urmare, statul ajunge o forță de represiune mai curînd decît una de evoluție, creînd, mai devreme sau mai tîrziu, dictatori. Dictatorul – cel cu vocația „ascendentului” – împinge deci o pornire naturală (thymos) către propriul exces (megalothymos), transformînd-o, dintr-un element de construcție, într-o unealtă de asuprire. Nu insist. Am avut, în istoria noastră, suficienți „eroi” croiți după un astfel de model. Nu ducem lipsă de ei, din păcate, nici în prezent. Pesemne că, orice s-ar întîmpla, ei vor supraviețui. Dați afară pe ușă, vor reveni, triumfal, pe fereastră.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
