Interacțiunile zilnice cu universul autohton înconjurător mă fac să realizez „pe viu“ mersul înainte al istoriei. Riscînd sau nu banalitatea, stigmatul locului comun și al căderii în truism, trebuie să ne repetăm în fiecare moment că viața nu stă pe loc, modificînd, erodînd orice detaliu al existențelor noastre cu o implacabilitate de-a dreptul tulburătoare. Pînă și lucrurile așa-zicînd „rele“ se transformă în „mai rău“, trăindu-și, dacă mă pot exprima astfel, propria „degenerare“. Am un exemplu probabil neașteptat. Mă voi referi la o meteahnă autohtonă, nocivă atît în sine (e absolut stingheritoare), cît și prin efectele colaterale, generate asupra mentalității celor foarte tineri. Să încep însă cu începutul. Recent, o colegă de catedră m-a abordat furioasă. Nu pe mine, ci pe lume. „Nici nu știi“, a spus ea apăsat, „cu cîtă bucurie ți-am lecturat, zilele astea, a nu știu cîta oară, textele din Dilema veche, de acum doi-trei ani, despre inspecțiile de gradul întîi. Sînt mai actuale ca oricînd!“ Am povestit, într-adevăr, în mai multe rînduri, snoave, ilustrative pentru „în-tînirile“ învățămîntului universitar cu cel preuniversitar pe palierul respectivelor „grade didactice“. „Întîlniri“ nu prea onorante, recunosc, pentru nici una dintre părți. Totuși, în-tîmplările narate acolo erau, bănuiam, de domeniul trecutului (cu precădere, ceaușist), derivînd dintr-o „cultură“, speram, depășită, obsoletă, retardată. Cum puteau fi ele așadar „de actualitate“, în contextul unei noi generații de profesori (în licee și universități), formate în spirit european, prin contact nemijlocit cu practicile civilizațiilor apusene?

„Se poate și încă rău de tot!“, a strigat interlocutoarea mea consternată, sesizîndu-mi naivitatea. „Se vede că nu ai mai fost pe la grade cît timp te-ai dat decan (am acceptat tăcut ironia, pentru că doamna nu mințea: refuzasem, pe bandă rulantă, aceste inspecții, ușor egoist, în ultimii ani, n.m.). Eu tocmai m-am întors de la unul, unde mesele au fost întinse, în școală, exact cum scriai tu cîndva, cu tot tacîmul bahic și gastronomic, de la ora 7,30 dimineața. În postură de președintă de comisie, am încercat să temperez entuziasmul petrecăreț, dar, neavînd susținere nici din partea colegei îndrumătoare, nici din aceea a metodistei de la inspectoratul județean, nu am reușit decît să-mi compromit propria imagine. Am devenit un fel de Gică-Contra, o babetă austeră și cumva nefericită de fericirea celorlalți. S-a băut și s-a mîncat, prin urmare, toată ziua, precum în alegoriile lui Rabelais, punîndu-se activitatea școlară, pentru care sosisem în liceu, pe locul al șaișpelea. Mi s-a făcut jenă s-o sancționez pe candidată la notă (cum ar fi meritat), întrucît mi se crease deja imaginea de zgripțuroaică odioasă, insensibilă la minunatele obiceiuri moldovenești. La terminarea inspecției, am pus totuși, cu fermitate, piciorul în prag și am cerut să plecăm (noi, comisia) imediat, refuzînd orice (alt) ospăț de închidere…“

Am rîs, comentînd: „Abia atunci ai devenit zgripțuroaică…“. „Ei bine, află că nu am mai avut cînd să devin. Pricepînd că ne cărăm pe bune, ce-i apucă pe îmbujorații organizatori ai bairamului final? Înhață niște plase de rafie și aruncă în ele repede, de‑a valma, nenumărate fripturi, cîrnați, torturi, băuturi și tartinuțe de pe mesele îmbelșugate. Spre stupoarea mea, deopotrivă universitara și metodista primesc sacoșele în cauză cu gestică nonșalantă și iute, adăugînd complezent-ipocritul Vai, nu trebuia de rigoare. Am fugit, urlînd, în gînd, aidoma personajului lui Joseph Conrad – The horror! The horror!“.  În ceea ce mă privește, am înțeles un detaliu cert din pățania bietei profesoare. Nu mai trebuia să-l recitească pe Caragiale sau să-i explice cineva sensul termenului de „fripturist“. Trăise, nemediat, experiența fripturismului. Se putea considera expertă în materie. Obținuse, cu brio, aș spune, centura neagră în psihologia fripturistică. De altfel, am realizat că însăși mirarea mea inițială fusese complet nefondată. De ce ar fi esențialmente diferit segmentul educațional (fie el și expus axiologiilor apusene) de restul unei țări unde fripturismul a ajuns mod de viață? Oare vajnicii noștri politicieni nu umblă, la rîndul lor, de multă vreme, prin Occident? Cu ce folos? Vorba aia, se duc boi și se întorc vaci.

Originalitatea fripturismului băștinaș actual vine din faptul că, după cum se vede, a încetat să mai fie clasicul oportunism social, transformîndu-se într-o versiune de tipologie ieftină și stînjenitoare. Vechiul oportunist arăta o oarecare artă a seducției, se strecura, inteligent, printre ițele mecanismelor puterii. Fripturistul de tip nou este un maimuțoi leneș, profund inactiv, cu vocația înnăscută a întinderii mîinii, paradoxal, chiar și atunci cînd, din perspectiva strict mercantilă a tranzacționării, culmea, ar avea ceva de oferit, poate mai important și mai vizibil decît ceea ce primește la schimb. Capul etern plecat, inima sfîșiată de mediocritate și coloana vertebrală înclinată de îndelungi umilințe îl fac nedemn pînă și de „iscusința“ caragialianului său prototip. De la fripturistul „trădării știute și de noi“, românitatea a involuat, iată, către fripturistul sacoșei soioase de rafie, cu miros pătrunzător de mititei.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.