Unul dintre indicatorii de calitate ai unei tranziții prezidențiale din SUA este o revizuire integrală a politicilor, menită să determine ce politici merită păstrate și care anume trebuie eliminate sau schimbate. Pe măsură ce se apropie de ocuparea scaunului prezidențial, președintele ales Donald Trump pare dornic să facă o mulțime de schimbări – unele mai bune, altele mai puțin bune.

Anumite politici ale SUA par condamnate să nu aibă nici măcar șansa de a-și dovedi viabilitatea. Soarta acordului comercial PTP (Parteneriatului Trans-Pacific), cu 12 țări participante, pare să fie deja pecetluită, după ce Trump a declarat public că va suspenda înțelegerea – încheiată, dar nu ratificată de Senatul SUA – încă din prima zi a numirii sale în funcție. Fapt cu totul regretabil, deoarece PTP ar fi revoluționat regimul juridic al proprietății intelectuale și ar fi sporit transparența la cote fără precedent, scăzînd totodată cuantumul tarifelor vamale și non-vamale. Dar Trump nu pare să se răzgîndească.

Schimbări ale viitoarei administrații Trump ar fi însă binevenite într-un domeniu crucial al politicii externe: Orientul Mijlociu. Politica pașilor mici din regiune, pe care au abordat-o ultimele două administrații, George W. Bush și Barack Obama, a arătat că SUA nu au reușit să țină pasul cu evenimentele.

Mai ales administrația Obama este cea care a ezitat adesea să-și amplifice rolul, anticipînd un viitor în care SUA nu vor mai fi interesate de o regiune care, ca să parafrazăm afirmația lui Winston Churchill despre Balcani, a produs mai multă istorie decît a consumat. În orice caz, Obama a înțeles importanța menținerii unei poziții ferme în Irak – merit pe care criticii săi omit adesea să-l aprecieze.

Adevărul e că Bush a fost acela care, după ce a implicat SUA în războiul din Afganistan și din Irak, a semnat, în 2008, acordul de retragere a trupelor SOFA (Status of Forces Agreement), care le-a acordat americanilor un răgaz de trei ani pentru a-și retrage toate trupele de pe teritoriul irakian. Dar politicienii irakieni nu ar fi de acord să prelungească acest interval în termenii care le-ar conveni americanilor: imaginați-vă reacția Congresului SUA – inclusiv a acelora care își doresc să mențină trupe americane în Irak, ca odinioară în Germania și în Japonia – dacă administrația Obama ar fi admis cerințele Irakului ca soldații americani staționați să se supună sistemului juridic irakian.

Astfel, administrației Obama i a rămas ca singură opțiune retragerea trupelor – și asumarea oprobriului cuvenit. Căci, într-adevăr, după retragerea completă a trupelor SUA, confruntările din regiune au escaladat, antrenînd în conflict arii tot mai extinse.

Trump și echipa sa trebuie să mediteze serios la cele întîmplate în Orientul Mijlociu și la cum anume trebuie reacționat. Ceea ce presupune nu numai o investigare a problemelor la nivelul întregii regiuni, cum ar fi radicalismul sunnit, dar și o evaluare atentă a politicilor bilaterale.

Să începem cu exportul continuu de radicalism sunnit din Peninsula Arabă, o problemă complexă care implică Arabia Saudită și alte state din Golful Persic. Chiar dacă grupările extremiste sînt finanțate în mod tradițional de Peninsulă, a-i acuza, pur și simplu, pe saudiți că propășesc tot ce-i mai rău în Orientul Mijlociu și a-i pedepsi ca atare nu ar fi o politică inteligentă. Chiar dacă SUA beneficiază în prezent de o autonomie energetică sporită, datorită petrolului și gazului de șist, acest lucru nu se poate spune și despre aliații lor europeni. Să fie oare o poziție de forță față de Arabia Saudită cu adevărat în folosul SUA?

Nu ar fi înțelept nici să-i blamăm pe șiiți – care sînt, în multe privințe, victime – pentru atacul la adresa radicalismului sunnit. Nouri al-Maliki, pragmaticul lider irakian care a cîștigat trei mandate de prim-ministru, nu a depus un efort suficient de deschidere față de sunniții din țară, acesta fiind unul dintre motivele pentru care radicalismul sunnit persistă în Irak. Un alt motiv este că anumite elemente ale minorității sunnite irakiene au refuzat să accepte faptul că sînt singurii sunniți din Orientul Mijlociu arab care trăiesc în sînul unei majorități șiite.

Mai este apoi Siria, focarul principal al complexei dinamici politice și sociale din regiune. Războiul civil sirian nu e cel al unui dictator fără scrupule, care vrea să înăbușe aspirațiile unei opoziții de factură democratică. E vorba mai degrabă un conflict multilateral, în care identificarea „băieților buni“ nu-i o sarcină ușoară.

Organizația Statul Islamic (ISIS) este, indiscutabil, inamicul public numărul unu, iar Trump l-a identificat deja ca atare. Dar eliminarea ISIS, nu doar din Mosul, ci din întreaga lume, necesită o abordare chibzuită, subtilă și nuanțată. Noua echipă a lui Trump responsabilă cu securitatea națională nu pare să înțeleagă acest lucru.

Mai mult, înfrîngerea ISIS e numai primul pas. Administrația Trump va trebui să negocieze și cu actorii externi implicați în Siria. Va trebui, bunăoară, să conceapă o politică eficientă față de Turcia, un membru NATO cu interese majore în Siria – interese care, pentru moment, sînt în conflict cu cele americane. În contextul în care democrația turcă se clatină și liderii săi sînt interesați mai degrabă de reafirmarea unor prerogative seculare în Orientul Mijlociu decît de euro-atlantism, SUA vor trebui, o dată în plus, să adopte o abordare plină de tact.

Și ar mai fi Iranul. Este părăsirea acordului nuclear cu Iranul – așa cum o cer mulți dintre susținătorii noii administrații SUA – o cale de a dezamorsa criza din Orientul Mijlociu? E puțin probabil ca Iranul să ofere aici o soluție: dar, dacă SUA abandonează, țara poate înteți cu ușurință tulburările din regiune.

În plus, de parcă nu ar fi fost destul, SUA trebuie să-și revizuiască și politica față de Egipt, care, pînă de curînd, a avut contribuții importante la eforturile diplomatice din regiune. O mare parte din securitatea Israelului se bazează pe un Egipt care sprijină procesul de pace cu Palestina. Oricît de zdrențuit ar părea să fie acest proces, e încă loc de mult mai rău.

Administrația lui Trump a subliniat adesea că va privi mai mult spre interiorul țării, concentrîndu-se pe politica internă și punînd interesele Americii pe primul loc, în politica externă. Dar Trump nu poate evita asumarea unui rol în Orientul Mijlociu. Să sperăm că va fi unul constructiv. 

Christopher R. Hill, fost secretar de stat adjunct pentru Asia de Est, este decan la Korbel School of International Studies, Universitatea din Denver, şi autor al volumului Outpost.

© Project Syndicate, 2016
www.project-syndicate.org

traducere din limba engleză
de Matei PLEŞU