Există „serii negre“ care te pun pe gînduri, care te fac să crezi că noi, oamenii, nu avem uneori capacitatea de a înţelege anumite lanţuri cauzale şi nici natura lor.
La începutul acestui an, începînd cu data de 3 ianuarie, Iranul a fost „lovit“ de o astfel de serie neagră stupefiantă. Lichidarea cu ajutorul unei drone, de către americani, pe teritoriul irakian, a generalului iranian Qassem Soleimani a declanşat o enormă emoţie în Iran şi în regiune. La înmormîntarea generalului, în oraşul său natal, pe 7 ianuarie, au mai murit, în urma unei busculade, în jur de 50 de persoane. Ca şi cum acest „tribut“ adus morţii nu ar fi fost suficient, miercuri, 8 ianuarie, o rachetă lansată din greşeală de un gardian al Revoluţiei a doborît un avion ucrainean provocînd moartea a încă 176 de oameni. Iar joi, 9 ianuarie, un autobuz s-a prăbuşit într-o prăpastie într-o regiune muntoasă situată la 150 de kilometri nord-est de Teheran, ceea ce a mai însemnat 19 cadavre şi cîţiva răniţi. Sigur că autobuzul nu are legătură cu secvenţele precedente, dar acumularea de morţi în condiţii de tensiune, de fanatism, de emoţie colectivă, de explozii de ură, de jurăminte de răzbunare, de ameninţări şi contraameninţări şi de mediatizare la extrem a evenimentelor parcă ne trimite la un film de ficţiune.
Uneori mă întreb dacă pe planetă nu bîntuie un fel de turbion al morţii şi dacă nu cumva el găseşte din cînd în cînd cîte un teren propice pentru a îngurgita chiar mai mulţi morţi decît îi trebuie… Că acest turbion (a cărui existenţă nu pot să o dovedesc cu argumente raţionale) se hrăneşte cu vieţi care nu îşi termină cursul în mod „natural“, este evident. În prima jumătate a secolului trecut, turbionul a bîntuit în special în Europa, apoi s-a mutat în zona Asia-Pacific. A întîrziat mulţi ani deasupra Vietnamului, a peninsulei coreene, a Cambodgiei. S-a deplasat apoi în zona Mediteranei, întîi în Orientul Apropiat şi apoi în Orientul Mijlociu…
Mişcările acestui turbion par uneori dezordonate. El are şi capacitatea de a se dedubla, de a deveni chiar multiplu şi de a devora vieţi pe mai multe meridiane ale globului în acelaşi timp. Între 1970 şi 2002, el s-a abătut asupra multor ţări din Africa pe care le-a decimat: Angola, Liberia, Congo… 35 de războaie, majoritatea lor interne.
În Afganistan, turbionul morţii funcţionează din plin de 40 de ani. Irakul şi Iranul s-au aflat în război între 1980 şi 1988. Iar din 2003 încoace, de cînd au intervenit americanii în Irak cu speranţa că ar putea impune democraţia în toată regiunea, turbionul morţii a revenit pe vechile pămînturi ale Tigrului şi ale Eufratului, acolo unde s-au pus pe vremuri bazele civilizaţiei…
Turbionul dă tîrcoale şi Europei, ca şi cum aceasta ar fi o citadelă mai greu de fisurat în acest moment. Siria, Libia, Ucraina sînt focare de război cu evidentă tendinţă de internaţionalizare la porţile Europei.
Dar turbionul morţii ia şi alte forme, cum ar fi incendiile din Australia. Ele reamintesc lumii cît de scump este preţul plătit de om cînd refuză să vadă lucruri simple, cum ar fi acela că încălzirea atmosferei se datorează propriei sale inconştienţe. Pe data de 12 ianuarie s-au împlinit zece ani de la o altă dramă cumplită, cutremurul de pămînt din Haiti, soldat la acea oră cu peste 200.000 de morţi, peste 300.000 de răniţi şi 1.300.000 de oameni fără adăpost.
Dacă turbionul morţii dispune din abundenţă de atîta hrană, faptul se datorează în primul rînd oamenilor care refuză să înveţe din greşelile trecutului şi nu reuşesc să se proiecteze în viitor altfel decît prin violenţă, megalomanie, raporturi de dominaţie… Potrivit Institutului olandez de relaţii internaţionale, între anul 1900 şi anul 2000 în jur de 231 de milioane de persoane au murit în conflicte şi războaie, deci ca urmare a unor „decizii de origine umană“.
Uniunea Europeană este prima încercare raţională, concretă şi încoronată cu succes de stopare a turbionului şi de ruptură definitivă cu lanţul de erori ducînd la violenţă. Ceea ce nu a reuşit să împiedice însă, între 1992 şi 1996, izbucnirea unui război interetnic în Balcani, conflict soldat cu o sută de mii de morţi chiar sub ferestrele marilor cancelarii, la două ore de avion de Paris, de Roma, de Londra, de Berlin…
Diplomaţia europeană face mari eforturi în prezent, unele vizibile şi altele invizibile, de a repune dialogul în centrul strategiilor internaţionale pentru ca turbionul morţii să poată fi frînat. Cancelarul german Angela Merkel a efectuat o vizită la Moscova, unde se va duce în mai şi preşedintele francez Emmanuel Macron. Londra, Parisul şi Berlinul i-au spus clar preşedintelui american Donald Trump că nu vor denunţa tratatul nuclear semnat cu Iranul, aşa cum le-a cerut (tot foarte clar) liderul de la Casa Albă. Franţa a semnat un acord cu cinci ţări din zona Sahelului pentru a stopa acolo turbionul jihadist, iar Turcia şi Rusia au căzut de acord să privilegieze dialogul în Libia şi să slăbească puţin presiunea la Idlib, în nord-estul Siriei.
S-ar părea că, atunci cînd au distrus avionul ucrainean care tocmai decolase de la Teheran, gardienii Revoluţiei erau atît de nervoşi încît au crezut că aparatul era, de fapt, o rachetă inamică şi că intraseră deja într-un război total. Turbionul morţii are în orice caz şi această putere, de a-i face pe oameni să-şi piardă judecata, ba chiar să devină nebuni.
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.
