În peisajul universitar românesc și mai ales în cel al literelor, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu începe în ultimii ani să ocupe un loc de prim-plan și printr-o serie de proiecte care propun căi de cercetare noi sau care deschid spațiul universitar și al cercetării către cultura vie, care se creează acum și, simultan, mediind între aceasta și public.

Un astfel de exemplu este proiectul Colonial, postcolonial și autocolonial în literatura română, derulat în parteneriat cu AFCN. Am fost invitat, alături de Minidora Sălcudean, Diana Nechit, Ruxandra Gîdei, Anca Martin, Cătălina Stanislav, Oana Ciucă, Robert Elekes, Mihnea Bâlici, în cadrul acestui proiect (după ce în urmă cu vreo doi ani am mai fost invitat în altul, ocazie cu care mai mulți scriitori români au avut întîlniri în librării cu cititori și cu elevi în diverse unități școlare) la o întîlnire-dezbatere cu doi artiști muzicali din sfera rap și spoken word, Kazi Ploae și raku.

Spun mai întîi că meritul pentru aceste proiecte și pentru evenimentele desfășurate în cadrul acestora este al unei echipe foarte tinere, din care îi numesc pe Ștefan Baghiu și pe Vlad Pojoga, tineri universitari sibieni aflați sub coordonarea unor alți universitari, nume importante ale literaturii, criticii literare și teoriei literare cum sînt Andrei Terian, Dragoș Varga sau Radu Vancu. De altfel, dezbaterea la care am participat a fost moderată de Ștefan Baghiu și de Radu Vancu, ambii fiind, dintre oamenii de litere pe care îi cunosc direct sau indirect, printre cei mai informați la zi cu fenomenul poetic național și universal.

Revenind la eveniment și la proiectul sub umbrela căruia s-a desfășurat, acesta deschide o ușă către un dialog direct, nemijlocit și pînă acum absent, cel puțin la noi, între cultura instituționalizată, de tip academic, și cea underground și a artelor performative. Asimilat de percepția comună, cel puțin la noi, vulgarului, rap-ul este de fapt, prin chiar numele său – acronim de la Rhythm and poetry – o fomă de extremă actualitate a poeziei, caracterizată prin rostirea ritmată a rimelor (flow), prin jocuri de cuvinte, iar la nivel stilistic prin întrepătrunderea elementelor de discurs, de proză, de poezie și de muzică.

Spuneam mai sus că la noi genul este asimilat mai ales vulgarității, existînd percepția – facilă și eronată – că este vorba despre o contracultură (și chiar de-ar fi așa, tot ar merita atenția și respectul analizei și teoretizării), că promovează comportamente și idei indecente, că uzează de un limbaj licențios (fapt parțial adevărat, dar nu mai mult decît o fac multe alte opere literare clasicizate), că este, așadar, un fenomen condamnabil, de evitat și de nerecomandat tinerilor nici ca formă de existență, nici ca subiect de studiu.

Dacă în privința unor trupe rap pot fi acceptate aceste considerații, ele nu au totuși valabilitate universală, și acest lucru poate fi lesne observat de orice om lipsit de prejudecăți culturale care citește unele texte ale unor raper-i de prim-plan, fie ei de la noi, fie din alte spații culturale. De altfel, cum a și amintit Radu Vancu în timpul dialogului, în spațiul anglo-saxon mai ales există studii academice despre poezia unor raper-i celebri.

Este adevărat că, așa cum și Kazi Ploae, și raku au subliniat („Grei fără idei ca-ntr-un cinematograf, / Învață trei scheme, după vor să le ceri autograf”, zice raku într-o piesă mai veche), albumele valoroase ale hip-hoper-ilor autohtoni pot fi numărate pe degete, marea masă a lor fiind extrem de comercială, bazîndu-se pe o versificație facilă, pe un ritm tipic neevoluat, pe o simbolistică rudimentară și adesea violentă sau a depravării, dar nu este mai puțin adevărat că orice artă, inclusiv literatura, are pe lîngă bagajul valoros un excedent de balast care se situează în zona nonvaloricului sau a vulgarului.

Revenind pentru cîteva idei la întîlnirea cu cei doi artiști (în paranteză spun și că a avut loc în spațiul extrem de generos al Muzeului Astra, pe care nu trebuie să-l ratați cînd treceți prin Sibiu), am fost foarte plăcut impresionat în primul rînd de colocvialitatea cu care aceștia au abordat dialogul și de maniera extrem de naturală, de umană, aș spune, care a caracterizat raportarea lor la interlocutori. Am avut față în față (într-o seară și la o bere cu Kazi) artiști lipsiți de ifose sau de vedetisme, preocupați să își definească arta și să ofere instrumente de comprehensiune a ei. Cu raku, dialogul a fost centrat pe dimensiunea stilistică a performării. Interesant, el a pornit prin a-și delimita discursul din piese de cel poetic, poate din modestie, recunoscînd că nu este la curent cu poezia contemporană, lecturile și influențele literare pe care le resimte (sau pe care nu le resimte el direct, dar care aș zice eu că pot fi uneori identificate) fiind aproape exclusiv din bibliografia școlară. Fără să se spună direct aceste lucruri, am simțit în textele lui – dar și, printre rînduri, în dialog – o nostalgie a identitarului, nu o dată venind vorba despre poezia lui Coșbuc, spre exemplu (poate mă înșel, dar o piesă ca „Aici la noi“ mi se pare că se trage din „Noi“ a lui Coșbuc, cu o mutație tematică dinspre identitar înspre social). Mi-a plăcut mult raku, o simplitate a sa aproape ingenuă, amestecată cu un fel de stînjeneală și, în același timp, bucurie că există în sfîrșit semne de interes serios acordat efortului lor creator.

De fapt, bucuria aceasta a manifestat-o și Kazi Ploae, mai mult sau mai puțin explicit în dezbatere, dar și în discuțiile purtate informal. Un artist mult mai dark, cu o poezie elaborată, care demonstrează un efort de purificare a ideilor, adesea pînă la ermetism. Nu intru în analiză de text acum, dar Kazi mi s-a părut un poet autentic, ros interior de efortul și de nevoia de a se exprima în texte care au în mod cert puritate poetică. Și în același timp un om cu care te poți simți prieten de la prima bere. M-a frapat și mi-a plăcut atașamentul pe care i l-am simțit față de omenesc în general și față de românitate în special. Nu găsesc acum o formulă de a spune asta într-un fel în care să pară mai puțin clișeistic sau patetic. Dar nu e nimic patetic în muzica și versurile lui.

Închei repede, reafirmînd că mi se par excelente și necesare aceste deschideri către cultura marginalității, de oricare fel ar fi aceasta.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.