Într-o vară a anilor ʼ70, prin şcoala primară, am plecat în vacanţă cu părinţii mei şi cu o familie prietenă. Făceam acest lucru anual şi e oarecum surprinzător că mi-a rămas acel august atît de puternic întipărit în memorie. Motivaţia se leagă, probabil, de revelaţia infantilă prilejuită, la un moment dat, de respectiva experienţă. Chiar în prima seară a sejurului nostru montan (la Bicaz), tatăl meu şi fostul lui coleg de facultate (capul celeilalte familii de drumeţi) hotărîră abrupt o ieşire (exclusiv adultă) la ceea ce ei numiseră „o oră” de rememorare a studenției lor. Zis şi făcut. În mod straniu însă, „ora” se dilată monstruos, căpătînd, cel puţin în mintea mea şcolară, dimensiuni seculare. Am fost nevoit să accept compania unui băieţel cepeleag şi ochelarist (mai mic cu un an decît mine) cu care dezvăluiam, pe măsura trecerii timpului, foarte rare şi inconsistente afinităţi. Reţin că parcursese (deja) Românii supt Mihai Voevod Viteazul (de care eu – jenat – nici măcar nu auzisem) şi încerca să localizeze semne de bătălii „răzeşeşti” prin noroiul pădurilor potociene.

Într-un interval relativ scurt, am ajuns la disperare. Mi se părea că părinţii, în diabolică şi mutuală conspiraţie, ne abandonaseră, decizînd, poate, să fugă din ţară şi să înceapă o nouă viaţă, sub noi identităţi şi cu noi progenituri. Privindu-l pe cepeleag, înţelegeam perfect o astfel de opţiune disperată, dar nu pricepeam în ruptul capului ce îi apucase pe ai mei. Îmi făcuseră mereu impresia unor părinţi grijulii. Şi dacă totuşi, în reprezentările lor intime, nu eram – eu însumi – decît un întristător cepeleag (ochelari nu purtam, dar, asaltat de demonii nevrozei, devenisem nesigur şi m-am pipăit de vreo două ori pe nas, ferit de privirile tovarăşului de abandon)? Dacă, în realitate, mă detestau pentru că nu citisem Românii supt Mihai Voevod Viteazul şi concluzionaseră că, faţă de un asemenea copil ignorant, orice soartă este mai bună, chiar şi sinuciderea prin planare impetuoasă de pe barajul Bicaz? Această ultimă epifanie mă lovi ca un trăsnet! Dumnezeule, de aceea nu se întorceau părinţii! Păţiseră ceva. Un accident, o crimă, un jaf, o amnezie galopantă, un şoc psihic, un lucru, neîndoios, terifiant. Lacrimile îmi umplură cu violenţă ochii. Picioarele mi se muiaseră, iar mîinile îmi erau reci ca gheaţa. M-am retras după un copac, profitînd de faptul că atenţia companionului fusese complet absorbită de un fragment de fecală cabalină, pe care îl bănuia tutun (!) mestecat de un (fost) oştean moldovean. Am ridicat ochii umezi către un crîmpei de cer, decupat de vîrfurile brazilor milenari, şi am zis, în şoaptă, cu glas tremurat: „Te rog, Doamne, întoarce-i pe părinţii mei, cu bine, la mine! Dacă mă ajuţi, sînt de acord să mor eu, bătut de golani, noaptea, între blocuri” (nu trebuie să surîdeţi: în anii ʼ70, angoasa colectivă cea mai mare, legată de criminalitate, era, în România, chiar aceasta, să fii bătut de golani, noaptea, între blocuri). Apoi, după un moment de ezitare, am adăugat: „Cînd voi fi de optzeci şi cinci sau nouăzeci de ani”.

Tîlcul povestirii stă, aş spune eu acum, la zeci de ani de la eveniment, tocmai în bizara rugăciune de mai sus. E bine de reamintit că, la vîrstele mici, momentele maturităţii par ireal de îndepărtate, pînă şi treizeci de ani constituindu-se, simbolic, într-o „stare” biologică de-a dreptul matusalemică. Se află în noi, indiscutabil, informaţia unei vitalităţi debordante. Nu vrem doar să supravieţuim, ci vrem să supravieţuim cu orice preţ şi în orice condiţii (spune, de altfel, Preda/Petrini, legitim, că merită să trăieşti şi numai pentru a privi cerul). Cineva îmi povestea despre o ţărancă centenară care îşi petrecuse deceniile terminale în suferinţe inimaginabile (paralizată şi oarbă, în pat). În răstimpuri, îşi întreba fiul dacă mai este cineva din satul şi din generaţia sa în viaţă. La răspunsul negativ al bărbatului, bătrîna zîmbea ştirb, cu o satisfacţie nedisimulată: „Aşa-i c-am fost cea mai tare?!”. Se vede bine că ne ancorăm în viaţă cu voluptatea şi agresivitatea coronavirusului în ADN-ul celular şi, ulterior, sîntem gata să facem toate compromisurile necesare pentru a ne prelungi intervalul manifestaţional, fie şi peste limitele naturalului. Este aici o instinctualitate îngrijorătoare, dar, simultan, şi o măreţie a spectacolului existențial uman (în alte circumstanţe, mai degrabă dezamăgitor).

În seara montană, de la Bicaz, bîntuită de anxietăţile catastrofei, m-am dovedit, desigur, ridicol în temerile mele. Părinţii au revenit liniștiți după un timp. Eu mi-am ţinut secretă spaima viscerală, alături de rugăciunea spontană către Creator. Am citit însă, la întoarcerea acasă, cu multă seriozitate, Românii supt Mihai Voevod Viteazul.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.