În prima parte a anilor ’80, s-a întîmplat în România, la un moment dat, un lucru ciudat. Au apărut centre de vizionat filme occidentale care nu puteau intra, în mod normal, pe piaţa cinematografică socialistă. La Iaşi, faptul se petrecea în săliţe obscure din Filarmonică şi Teatrul Naţional, de dimineaţa pînă seara. Pentru noi, copiii, aranjamentul reprezenta un paradis terestru. În vacanţa de vară, se îmbulzea la Filarmonică toată puştimea Iaşiului, creînd o hărmălaie de nedescris. Noul idol al generaţiei devenise Bruce Lee, devansînd furtunos figuri altădată celebre, precum Spiderman sau Superman. Mieunam cu toţii prin oraş cît era ziua de lungă (pentru a imita icnetele de kung-fu supraenergetic, eliberate din ki de către bravul chinez) şi făceam mişcări elegante de kata prin Piaţa Unirii, atrăgînd uneori privirea saşie a vreunui sectorist obosit. La sală, forfota infantilă te amețea pur şi simplu. Vizionările lăsau loc frecvent strigătelor de satisfacţie ori de uimire ale micilor pionieri ce sorbeau, efectiv, cu privirile fiecare pumn în plex, fiecare picior în mandibulă, fiecare cot în ceafă. Traducerea filmelor se făcea ad-hoc de către un bărbos plictisit (în aparenţă, proprietarul VCR-ului) care îşi lua nestingherit pauze de contemplaţie şi visare. Adesea, pleca din sală pentru a aduce gamele întregi de cafea. În general, omul nu prea avea treabă cu interpretarea simultană şi ne zicea propria lui poveste (altfel, nu greu de ticluit pe nişte imagini de cafteală turbată şi nelimitată). Situaţia însă nu ne deranja. Studiam cu toţii limbile străine (mai ales engleza) la licee serioase şi nu ne pierdeam uşor în faţa bagajului minimal de cuvinte articulate de Bruce Lee şi companionii săi de mardeală. Ba, ca să fiu sincer, pentru mulţi dintre noi, filmele în cauză au jucat un rol major în asumarea (mai degrabă decît învăţarea) limbii engleze ca formă internaţională de comunicare. Eram atît de concentraţi pe buzele luptătorilor kung-fu, încît înţelegeam (cumva telepatic) expresii pe care le auzeam prima dată.
Adunările în chestiune erau dominate, de departe, de un băietan poreclit „Cioată”, despre care umbla vorba că ar fi putut doborî pe oricine, dintr-un singur pumn, întocmai ca Bruce Lee. Masiv şi plin de figuri, el impunea, într-adevăr, respect, fiind înconjurat mereu de o gaşcă obedientă şi, totuşi, ameninţătoare. Noi ne înghesuiam pentru a prinde un loc bun. Cioată intra întotdeauna agale, suveran, întrucît fotoliul central, din rîndul întîi, îl aştepta negreşit. Îmi amintesc că, odată, personajul în cauză a fost mai şmecher ca de obicei. A adus, din iniţiativă personală, scaune din alte săli ale Filarmonicii, mărind numărul de locuri, a îndreptat, cu tupeu, monitorul spre public, pentru a îmbunătăţi vizibilitatea (pentru noi, VCR-ul şi televizorul color rămîneau obiecte de cult, venite de pe Marte; păstram o distanţă „sacrală”, de cel puţin cinci-şase metri, faţă de ele) şi şi-a aprins, relaxat, o ţigară (e drept că a fumat din ea numai pînă cînd bărbosul a urlat animalic la el să o stingă). În ansamblu, totuși, a stîrnit o rumoare admirativă în public. Părea un paşă într-o mare de ieniceri adulatori. Imediat după începerea filmului, bărbosul a făcut una dintre pauzele sale notorii. În mod ciudat însă, acum, întreruperea nu mai avea sfîrşit (cred, sincer, că omul adormise de epuizare, avînd în vedere că „traducea” cam zece-cincisprezece ore pe zi). Toţi sesizaserăm absenţa vocii româneşti de fundal, dar nu ne păsa. Eram complet absorbiţi de acţiunile „dragonului” Bruce Lee, înţelegeam, prin concentrare nebună, pînă şi biografia nescrisă a regizorului din spatele scenelor cu bătăi. După un timp, din rîndul întîi, chiar din fotoliul lui Cioată, s-a auzit un miorlăit anormal (pentru făptura imensă care îl emitea), de motan oprit chirurgical de la vizitele nocturne în cercurile pisicilor somnambule: „Traducii, uăi!”. Surpriza a fost gigantică. Nu doar bărbosul s-a trezit din somn, îngrozit, ci şi noi, spectatorii narcotizaţi de atmosfera marţială a Hong-Kong-ului, spectatori ieşiţi astfel brusc din pîcla ficţională în care ne aflam: Cioată nu înţelegea deloc engleză! Era numai un biet ignorant solid, ce urma – în conformitate cu morala competiţională a epocii (care ni se preda acasă concret şi, la şcoală, ceva mai subtil), să ne lustruiască pantofii nouă, băieţilor cu carte. Ca atare, Cioată şi-a pierdut splendoarea într-un univers ce credea, iată, fără ipocrizie, în principiul pozitivist knowledge is power. A dispărut treptat din viaţa noastră, iar cînd am întrebat de el pe cineva, la un deceniu de la evenimente, am aflat că i se pierduse urma prin puşcărie...
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.
