Cînd Cristofor Columb, aflat în a treia călătorie de „descoperire“ a pămînturilor care au primit numele de America, punea piciorul pe teritoriul de astăzi al Venezuelei, în august 1498, l-a numit Isla de Gracia. Iar mai tîrziu, cînd a văzut că nu era vorba de o insulă, ci de un continent, i-a spus Tierra de Gracia. Pentru europenii care veneau atunci să cucerească ceea ce nu le aparţinea, acel colţ paradiziac părea să beneficieze de graţia divină. Acolo s-a născut legenda acelui El Dorado pe care conchistadorii l-au căutat apoi cu îndîrjire şi au transformat căutarea în jaf generalizat şi în genocid.

Venezuela este, în orice caz, cel puţin în materie de rezerve de petrol, un spaţiu binecuvîntat. Rezervele ei de aur negru sînt mai mari decît ale Arabiei Saudite sau ale Iranului. Nu întîmplător deci pe plan internaţional se dă în prezent o bătălie pentru controlul acestei surse gigantice de energie. Să nu fim naivi, în contextul acestei înfruntări mondiale, problema democraţiei se situează pe locul al doilea. Dacă în prezent Venezuela a fi condusă de un dictator de dreapta care ar concesiona petrolul ţării trusturilor americane, preşedintele Donald Trump nu s-ar arăta de loc revoltat…

Ceea ce nu înseamnă că drama acestei ţări nu rămîne stupefiantă, mai ales că a fost ruinată în urma unui program socialist de guvernare lansat de Hugo Chávez în 1999. Promisiunile păreau atunci realizabile. „Poporul“ urma să-şi gestioneze singur imensa bogăţie şi trebuie spus că, o vreme, venezuelenii au profitat de generozitatea statului-providenţă. Educaţia şi sănătatea au devenit gratuite, nivelul de sărăcie a scăzut, modelul de „revoluţie antiimperialistă“ promovat de Chávez a făcut emuli în toată America Latină, ba chiar şi pe alte continente. În Franţa, de exemplu, Jean-Luc Mélenchon, liderul radicalilor de stînga, a fost admiratorul necondiţionat al lui Chávez şi apoi al preşedintelui Nicolás Maduro, care a preluat ştafeta socialistă de la Chávez după moartea acestuia, în 2013.

Cum dă faliment un stat care ascunde în subsolurile sale o comoară planetară este un scenariu greu de povestit şi, probabil, greu de înţeles. Regimul socialist trebuia să comită toate greşelile posibile pentru a distruge această ţară, ceea ce a şi făcut, generalizînd corupţia şi promovînd incompetenţa. Dar şi comunitatea internaţională a contribuit la dezastru adoptînd o atitudine voyeuristă, de aşteptare a consumării dezastrului. Iar acum, întrucît este limpede că mărul a putrezit şi că urmează să cadă din pom, s-au format două tabere care speră, fiecare, să poată profita de prăbuşirea socialismului venezuelean.

Nimeni nu va regreta o eventuală debarcare a lui Maduro de la putere, legitimitatea lui s-a erodat şi a ajuns la nivelul zero. Pe plan internaţional, însă, crearea celor două tabere, pro- şi anti-Maduro, este periculoasă întrucît pare o poziţionare în perspectiva unui viitor război civil în Venezuela. Or, de exact acest lucru nu are nevoie această ţară, să iasă din socialism prin război civil. Statele Unite, Canada, aproape toate ţările Americii Latine, precum şi Uniunea Europeană sprijină aspiraţiile democratice ale venezuelenilor. Rusia, China, Coreea de Nord, Iranul, Turcia, Cuba, Mexic, precum şi alte două sau trei ţări din America Centrală şi Latină sprijină socialismul venezuelean.

Venezuela a devenit epicentrul unor noi tensiuni internaţionale, care fisurează şi Organizaţia Naţiunilor Unite, şi Uniunea Europeană, şi Alianţa Atlantică. Atunci cînd preşedintele Recep Tayyip Erdogan îi telefonează lui Nicolás Maduro ca să-l asigure de sprijinul său, iar Donald Trump face acelaşi lucru cu preşedintele interimar autoproclamat Juan Guaido, ceva parcă nu sună bine, dacă ţinem cont că atît Turcia, cît şi Statele Unite fac parte din NATO. Uniunea Europeană, ca şi cum n-ar avea destule divergenţe cu Rusia, se vede acum în conflict cu Moscova şi în privinţa Venezuelei. Iar în interiorul Uniunii Europene, după cum s-a văzut şi cu ocazia reuniunii de la Bucureşti a miniştrilor de Externe europeni, s-au format două grupuri de ţări, unul mai vehement faţă de Nicolás Maduro, altul mai conciliant, îndemnînd la dialog.

Dar cheia ieşirii din criza venezueleană se află, în prezent, mai mult în mîna armatei venezuelene decît în mîna comunităţii internaţionale. Revista franceză L’Express a publicat recent un articol semnat de Axel Gyldén în care ni se explică de ce, pentru moment, armata rămîne fidelă lui Nicolás Maduro. Faptul că şefii militari beneficiază de avantaje importante ar fi primul motiv, şi cel mai vizibil. S-ar părea însă că armata venezueleană este infiltrată de militari cubanezi, ceea ce înseamnă un fel de control idologic asupra ei. L’Express citează un analist latino-american de la New York, Juan Lechin, potrivit căruia prezenţa cubaneză în rîndurile armatei venezuelene nu ar mai fi de mult un secret. Cuba şi-ar fi plasat în structura armatei din Venezuela „doi generali, opt colonei, opt militari cu grad de locotenent-colonel, şase căpitani de fregate, 25 de ofiţeri subalterni şi 4500 de soldaţi…“ La toate acestea ar mai trebui adăugat faptul că unii dintre şefii militari venezueleni sînt legaţi de narcotraficanţi, ceea ce ar explica refuzul multor ofiţeri de a trece de partea lui Juan Guaido, de teamă să nu le fie ucise familiile.

În Venezuela, „mărul“ este în mod clar foarte putred (ba chiar şi viermănos), ceea ce nu înseamnă că va cădea atît de uşor, scena geopolitică se conduce după reguli mult mai obscure decît cele ale unei livezi de pomi fructiferi. 

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.