Copiii şi poeţii rebeli

Revoluţionarii şi anarhiştii lumii sînt adesea tentaţi să-şi înceapă „rebeliunea” prin incendierea bibliotecilor. Cărţile sînt arse pur şi simplu, nu pentru a fi înlocuite cu altele sau cu o carte unică, de la Coran la „Cărticica lui Mao”.

Rebeli prin excelenţă sînt copiii. Folclorul infantil atestă această tentaţie. Din nou, de la arderea manualelor şcolare pînă la moartea autorilor, a profesorilor (şi pînă la distrugerea instituţiilor care impun cartea) nu este decît un singur pas: „A venit vacanţa / Cu trenul din Franţa, / Hai, copii, la joc, / Cărţile pe foc, / Moarte profesorilor, / Dărîmarea şcolilor...”

Fiecare carte nouă este percepută ca fiind „doar o altă cărămidă în zid”.

*

„N-avem nevoie de educaţie, / N-avem nevoie de control al gîndirii, / Fără sarcasme întunecate în clasă! / Hei, profesore, lasă-ne pe noi, copiii, în pace!” (Pink Floyd, „Zidul”, 1979).

*

Orice revoluţie începe apocaliptic, cu cufundarea Cosmosului în Haos. Lumea trebuie recreată de la zero. Dar asta după ce totul a fost pîrjolit şi dărîmat. Proletarul răzvrătit din imaginarul lui Eminescu clamează sfărîmarea palatelor şi a templelor, arderea pînzelor cu picturi lascive şi azvîrlirea statuilor în foc. Evident, incinerarea bibliotecilor este presupusă (Împărat şi proletar, 1874). Revolta estetică a scriitorilor avangardişti nu poate evita acest clişeu mental. Urmuz apelează la o variantă soft. Şi în paginile sale bizare cărţile sînt „arse”, dar nu de foc, ci de sucul gastric. Grummer înghite şi digeră „tot ce rămăsese bun în literatură”. Algazy îl obligă să vomite „literatura înghiţită”, dar înţelege că „este prea puţin şi învechit”. Între timp, însă, în pîntecul acestuia din urmă începuseră să se trezească „fiorii literaturii viitorului” („Algazy & Grummer“, ante 1923).

Literatura manifestelor avangardei istorice abundă de acţiuni bibliocidare. Poetul Ion Vinea, de exemplu, clamează „moartea romanului-epopee şi a romanului psihologic” („Manifest activist către tinerime“, 1924). Iar Saşa Pană exultă ca un piroman: „úraaaa úraaaaaa úraaaaaaaa / arde maculatura bibliotecilor” („Manifestul revistei unu“, 1928).

Semnalul distrugerii bibliotecilor, a muzeelor şi a teatrelor „drăguţilor de burghezi” fusese dat deja de dadaistul român Tristan Tzara: „Pregătim marele spectacol al dezastrului, incendiul, descompunerea” (Manifest Dada, Zürich, 1918).

Într-un interviu acordat lui Ilarie Voronca, Tzara vorbeşte cu imens dispreţ despre Academie, mereu asociată cu Biblioteca: o Academie „pe care ‒ precizează Tzara ‒ n-am încetat niciodată să mă cac” (Integral, 1927).

Asistăm la distrugerea simbolică a Academiei şi a Bibliotecii prin exprimarea dezgustului. La fel procedează şi poetul suprarealist Gellu Naum, cu acelaşi modus operandi: „Voi şti să-mi scot ventuzele de pe creier / să se scurgă zeama puturoasă a versului dulceag / voi şti mamă în ceasurile mele de glorie / să-mi flutur ciorapii împuţiţi lîngă porţile Academiei Române” (Drumeţul incendiar, 1936).

Cam acesta era spiritul epocii în Europa interbelică. În orice caz, acesta era spiritul mişcărilor de avangardă, mai ales al celor radicale. 

Trebuie ars Kafka? Dar Eliade?

Încerc să refac traseul parcurs de această stranie formulă interogativă. Cu alte cuvinte, aş vrea să aflu cînd şi cum s-a născut ambigua sintagmă. De ce destin, de ce viaţă (nu încă şi moarte) a avut ea parte. Această formulă-clişeu a supravieţuit peste un secol, prin parafrazare, acceptînd să i se completeze mereu alt nume pe linia punctată a întrebării „Faut-il brûler...?”.

Cred că prima întrebare de acest fel, „Faut-il brûler le Louvre?”, a fost pusă în cadrul unei anchete organizate de celebra revistă L’Esprit Nouveau (nr. 2, noiembrie 1920). Aflată la începuturile ei, revista era condusă atunci de cei doi lideri ai Mişcării „puriste”, pictorul francez Amédée Ozenfant şi arhitectul elveţian Charles-Édouard Jeanneret-Gris, aka Le Corbusier.

S-au primit la redacţie circa patruzeci de răspunsuri de la cititori (pictori, galerişti, scriitori), toate fiind publicate în două numere ale revistei L’Esprit Nouveau (nr. 6, martie 1921 şi nr. 8, mai 1921). Era evident o confruntare-înfruntare între spiritul academist, manierist, canonic şi vetust al Luvrului (reprezentînd simbolic toate marile muzee, academii şi biblioteci ale lumii) şi „spiritul nou” al mişcărilor de avangardă care îşi arătau colţii în epocă. Dar şi între imperialismul cultural şi anarhismul cultural.

La 3 iunie 1924, la vîrsta de patruzeci de ani, s-a stins din viaţă Franz Kafka, după ani de suferinţă atroce. Nu reuşise să-şi convingă prietenul, scriitorul Max Brod (tot evreu germanofon din Praga), să-i ardă după moarte toate manuscrisele. Dar Kafka i-a trimis, dintr-o clinică de lîngă Viena, o epistolă testamentară, scrisă pe patul de moarte:

„Dragul meu Max,

Ultima mea dorință: tot ceea ce las în urma mea (adică în biblioteci, în comode, pe masa de scris, atît acasă, cît şi la serviciu, sau oriunde e posibil să fi ajuns ceva) sub formă de carnete de însemnări [= jurnale], manuscrise scrisori, ciorne ş.a.m.d, totul să fie ars, fără să fie citit nimic [...]”.

Dar Max Brod i-a (re)citit manuscrisele şi a realizat ce valoare uriaşă conţin. Romanele Procesul, Castelul şi America ‒ este drept, neterminate ‒ se aflau printre ele, împreună cu alte mii de pagini literare, jurnale şi scrisori, toate de o valoare inestimabilă.

Brod s-a aflat în faţa unei dileme imposibil de rezolvat. El a înţeles că oricum va proceda va greşi. Fie, nearzînd manuscrisele, şi-ar trăda prietenul, neducînd la îndeplinire rugămintea-i testamentară. Fie, arzîndu-le, ar văduvi lumea de o operă fabuloasă care va schimba profund şi definitiv canonul literaturii mondiale. În plus, dîndu-le foc, el s-ar fi identificat fără voie cu piromanii de extremă dreapta care incendiau în pieţe publice cărţi „evreieşti”, „degenerate” şi „decadente” (inclusiv pe cele ale lui Kafka).

Spre onoarea lui, Max Brod a luat asupra sa păcatul trădării. A fost vorba de un „testament trădat”, cum l-a definit Milan Kundera. Toată viaţa sa, Brod a editat şi a redactat manuscrisele neterminate ale lui Franz Kafka, publicîndu-le şi promovîndu-le. Romanele au apărut imediat: Procesul (în 1925), Castelul (1926) şi America (1927).

În acest context dilematic, întrebarea aparent absurdă, aparent kafkiană, „Trebuie ars Kafka?”, devine cumva legitimă. De fapt, interogaţia „Faut-il brûler Kafka?” a fost pusă mai multor intelectuali de către redacţia săptămînalului parizian Action (nr. 97, iulie 1946). Au răspuns la provocare René Char, Gaëtan Picon, Roger Caillois, Maurice Merleau-Ponty şi mulţi alţii. Răspunsurile la anchetă au fost publicate în numerele următoare ale revistei.

Un ecou în România al anchetei a fost publicarea în limba română a răspunsului dat de scriitorul-propagandist sovietic Ilya Ehrenburg, în revista Veac Nou (12 octombrie 1946). Ehrenburg nu a putut evita limba (şi gîndirea) de lemn specifică bolşevismului (apologia colectivismului, legătura scriitorului cu masele): „Nu-mi place prea mult Kafka ‒ scria Ehrenburg ‒ [...]. E prea egocentric, universul lui nu are destulă comuniune cu acela al cititorilor, cu acela al maselor...”.

Paul Celan, care îl adora pe Kafka (i-a şi tradus din germană în română mai multe nuvele în perioada sa bucureşteană, 1945-1947), nu i-a iertat lui Ehrenburg această declaraţie la vizita scriitorului sovietic la Bucureşti, în octombrie 1946.

Schimbînd ceea ce e de schimbat, Vladimir Nabokov a trecut printr-un episod similar cu cel al lui Franz Kafka. În 1977, scriitorul ruso-american i-a cerut insistent soţiei sale ca, la moartea lui, romanul său neterminat, The Original of Laura, să fie ars. După mulţi ani de frică să-şi asume vreo soluţie, dilema „a publica” manuscrisul sau „a-l arde” a trecut de pe umerii soţiei pe cei ai fiului, Dmitri. În anul 2008, revista americană Slate a cerut opiniile cititorilor în această privinţă. În spiritul ei, ancheta a fost de tipul cunoscut: „Trebuie ars Nabokov?”, chiar dacă, în litera ei, nu a fost numită astfel. Pînă la urmă, după 32 de ani de dileme, timp în care manuscrisul a stat închis în seiful unei bănci elveţiene, cartea a fost publicată în 2009.

Ideile culturale circulă repede, iar istoria consemnează supravieţuirea lor. La sfîrşitul anilor ’40, filozoful fenomenolog Maurice Merleau-Ponty (care participase în 1946 la ancheta „Trebuie ars Kafka?”), existenţialistul Jean-Paul Sartre şi feminista Simone de Beauvoir au preluat conducerea cunoscutei reviste Les Temps modernes. Aici a publicat Simone de Beauvoir eseul său „Trebuie ars Sade?“ (1951), parafrazînd formula anterioară, aplicată lui Kafka de către săptămînalul Action. Ea a avut îndrăzneala să pună în discuţie raportul complicat dintre etica feministă şi sexualitatea perversă a marchizului de Sade.

Lui Martin Heidegger i s-a reproşat, pe bună dreptate, apropierea de ideologia nazistă. Atunci cînd s-a abuzat în această direcţie, punîndu-se în discuţie şi cartea sa capitală Sein und Zeit (1927), Thomas Sheehan (cunoscut heideggerolog american) a publicat în 2016 un eseu intitulat ‒ nu întîmplător ‒ „Faut-il brûler Heidegger?“. Un articol publicat în engleză, dar cu un titlu în franceză, unul care trimitea (nolens volens) la originea centenară a interogaţiei-clişeu.

La rîndul său, cunoscutul universitar francez Didier Éribon a încercat să facă puţină ordine în acuzaţiile de derapaj spre extrema dreapta în opera lui Georges Dumézil (mai ales în cărţile sale privind mitologia germană şi mitologiile „tripartite” indo-europene). El şi-a intitulat cartea Faut-il brûler Dumézil? Mythologie, science et politique (Flammarion, 1992).

De curînd, istoricul Florin Ţurcanu l-a parafrazat pe Éribon, începîndu-şi astfel monografia din 2003 referitoare la viaţa şi opera lui Mircea Eliade: „«Trebuie ars Eliade?» Didier Éribon a pus cel dintîi întrebarea, referindu-se însă la Georges Dumézil în cartea pe care i-a consacrat-o. Aceeaşi întrebare se pune, cu insistenţă, în ultimul timp, cînd e vorba de istoricul român al religiilor. Cu un soi de ciclicitate alimentată de noi revelaţii despre trecutul său politic [legionar], dezbaterea din jurul lui Mircea Eliade şi a moştenirii sale intelectuale cîştigă în consistenţă, dar şi în asprime. Pasiunile care însoţesc evocarea figurii sale, nu doar în România, ci şi în Franţa ori SUA, se sting greu...”.

În varianta de aici a textului s-a renunțat la notele de subsol.

(fragment în avanpremieră din cartea lui Andrei Oișteanu, Moravuri şi năravuri. Eseuri de istorie a mentalităţilor, în curs de apariție la Editura Polirom)