De data aceasta voi recurge la „trucul lui Pleșu“, acela cu „stări și zile“ (sau cum îi mai zice în alte cazuri), prin care reia pur și simplu dileme din trecut pentru a le pune în lumina prezentului – sau, mai degrabă, pentru a-l îndemna pe cititor să o facă. De fapt, nu este așa de simplu precum dau eu impresia: jocul acesta cu timpul, cu trecutul și prezentul, are totdeauna un tîlc care se dezvăluie doar dincolo de prima vedere. Mie nu știu dacă mi-a ieșit – dar de aceea Pleșu e Pleșu…

● Zilele trecute am dat din întîmplare peste un interviu cu Alin Fumurescu. L‑am apreciat totdeauna pe Alin Fumurescu. De data aceasta, pe lîngă interesul general, am tresărit la o expresie care îmi suna cunoscut: democratizarea informației. Dincolo de această formulare, lucrurile erau însă mult mai profunde: „Senzația mea este că, în momentul de față, această polarizare, printre care și absența compromisului – încă o dată, majoritatea țărilor, organismele naționale și internaționale, Uniunea Europeană și așa mai departe – trebuie să aibă o teorie care să depășească contextul particular istoric sau contextul local și să acopere tot globul. Ce acoperă tot globul? Noua Media. Iar teoria mea este că Noua Media a democratizat informația într-un fel, nu știu cum să spun, prea mult“.

În lumea politică (și nu numai) toată lumea vorbește despre „polarizare“ (și, de fapt, toată lumea este polarizată). „Adică foarte mulți oameni nu mai sînt astăzi siguri, de fapt, de propria identitate“. Din acest moment, „identitatea nu mai poate fi subiectul compromisului“ – adică al politicului. Să ne oprim însă aici…

Să ne oprim aici, dar numai pentru a lăsa drum liber unei neașteptate întîlniri cu… Andrei Pleșu și cu ortodoxia: „La noi, ortodoxia ne învață să faci ce zice popa, nu ce face popa. (…) Aici se fac nu compromisuri, ci pogorăminte. Adică dezlegări“. Mai pe înțelesul profanilor: compromisul are aici un nume con-sacrat și poate dez-lega orice și oricînd o permite ortodoxia. Or, precum preoții ei, aceasta este destul de permisivă în fapt

Necunoscute sînt căile Domnului – era să spun…

● În urmă cu vreo zece ani, nu mai țin minte, am folosit o expresie similară: „democratizarea cunoașterii“. Aceasta pornea însă din alte surse și cu alte implicații: pur și simplu atacam ideea că ceea ce numim în modul cel mai curent cu putință „cunoaștere“ nu a fost, este sau ar putea fi vreodată „democratică“. Nu mă jenam nici să fac referințe la  antichitatea greacă – dar acest lucru era mult mai puțin important. Ceea ce mă „mîna în luptă“ pe mine era revolta față de teza contrară, acel „Cine ești tu ca să-mi spui mie că știi mai bine decît mine?“ – cu varianta „mai deștept decît mine“? Refuzul elementelor de bază ale cunoașterii era total – și nu avea nici o scuză, căci toți trecuseră măcar prin primele trepte de învățămînt, unde li se spusese măcar ce este aceea o „noțiune“ – adică ceva ce nu este chiar la dispoziția fiecăruia, care este o „noțiune“, uite așa, că așa sînt ele, noțiunile, mama lor de noțiuni!

În cele din urmă, eu am rămas cu revolta și cu noțiunile, ei cu convingerile…

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: De ce este România astfel? (coord.), Editura Polirom, București, 2017.