Mi s-a adresat în franceză, cerîndu-mi să-i dăruiesc acea mănușă pătată de sînge. Ca și cum m-aș fi așteptat la asta, i-am îndeplinit cererea teatral, replicîndu-i în spaniolă: Ia-mi și mîna, mă ofer ție. Tenga mi mano, me entrego a Ud. O femeie care să joace un joc dur, bărbătesc, care să-i vorbească în limba lui maternă și, în plus, să i se ofere pe tavă a fost cu certitudine o surpriză chiar și pentru el!

De fapt, în timp ce-i întindeam mănușa pătată de sînge, mă simțeam de parcă aș fi dansat tango. Ca și cum aș fi avut din nou treisprezece ani și m-aș fi apropiat de partener. Ținuta mea era provocatoare, cu bărbia ridicată, într-o așteptare surescitată. Și el aștepta, pregătit, încordat. Ne atingeam doar din priviri, sorbindu-ne reciproc. Apoi, el mi-a luat mîna cu delicatețe, iar eu am început să dansez însuflețită de gestul lui.

Așa am știut că întîlnirea mea cu Picasso a fost o fatalitate. Era o invitație la tango. Să fi intuit el încă de atunci că în spatele atitudinii mele trufașe se ascundea docilitatea feminină ce făcea, de asemenea, parte din dans? În clipa aceea, eu mă simțeam superioară, îi captasem atenția. Îl provocasem, iar el acceptase această provocare.

Nu știam ce-mi doream mai exact… Mai întîi, să fiu remarcată. Apoi, îmi doream atenția și admirația lui și de aceea eram pregătită pentru acest spectacol de seducție. Recunosc, m-am comportat provocator, ca o adevărată francesa. I-am oferit mai mult decît se aștepta, nu doar mănușa, ci și mîna, adică pe mine cu totul. Am remarcat, după expresia de uimire de pe chipul său, că l-a șocat și vocea mea melodioasă. Nu știu la ce se aștepta, poate la un glăscior pițigăiat care să ciripească în franceză ori poate la o voce gravă, asemenea chipului meu. În orice caz, nu la o voce vibrantă, gîngurind ca o melodie – așa cum mi-a descris prima lui impresie. „Uneori te ascult cu atenție doar pentru culoarea timbrului tău“, îmi spunea el, crezînd că-mi face un compliment. Eu însă uram genul acesta de complimente…

Totul trebuia să fie un spectacol obișnuit. Nu m-am așteptat ca această scenetă să i se pară atît de seducătoare și cu atît mai puțin ca întîlnirea noastră de atunci să devină o relație serioasă.

* * *

Mai tîrziu, Picasso mi-a mărturisit că l-a impresionat și spaniola mea cu accent argentinian, la care nu se aștepta. Imigranții sînt ființe ciudate, depozitari ai unei doze de alteritate, de straturi ascunse ale unei vieți trecute, pe care au impresia că au uitat-o, dar pe care o caută mai tîrziu în gustul mîncării și în mirosurile care le reamintesc de țara natală. Cel mai mult însă, în limbă. Știu asta din experiență proprie. Fiecare limbă pe care o vorbesc are pentru mine o altă semnificație: croata este limba copilăriei mele, misterioasă pentru că e legată de trecutul ascuns al tatălui meu, de strămoșii pe care nu i-am cunoscut, de țara care nu e departe, dar care mi-e atît de străină. Franceza e limba îndărătniciei mele, a furiei, dar și a nesiguranței, pentru sentimentul de neapartenență și alteritate. Iar spaniola este pentru mine, într-un mod straniu, cu mult înainte de a fi într-o relație cu Picasso, legată de pasiune, senzualitatea corpului, de tabuuri. Mai tîrziu va deveni limba eșecului, a dezintegrării și a durerii…

De cîte ori auzeam franceza pe străzile din Buenos Aires, mă identificam imediat cu acea persoană. La Paris eram însă sensibilă la sonoritatea limbii spaniole, la mirosul de pește prăjit și de tutun din bodegile unde se adunau spaniolii, mai ales în perioada războiului civil. Picasso nu a știut niciodată cît de mult însemna pentru mine că puteam vorbi cu el în spaniolă și că acea limbă însemnase în copilăria mea tot ce era tabu: expresiile vulgare, înjurăturile, dansul – tot ce era murdar, de joasă speță, și tocmai de aceea atît de ispititor. Pentru el, evident că era mai ușor să vorbească spaniola și o vorbea zilnic, fie cu vechii prieteni, cu secretarul Sabartés, cu vreunul dintre spaniolii care-i vizitau atelierul, fie în restaurantele în care lua masa și unde veneau și alți conaționali de-ai săi. Lui nu-i lipsea limba maternă așa cum îmi lipsea mie, el nu și-a pierdut niciodată identitatea spaniolă. Chiar dacă a trăit multă vreme în Franța, a fost și a rămas spaniol pursînge. În vreme ce eu n-am fost niciodată o argentiniancă adevărată și, deși am trăit acolo mulți ani, am fost surprinsă de cît de mult mi-a lipsit acea parte, bucurîndu-mă de fiecare dată cînd aveam ocazia să vorbesc cu cineva în spaniolă, așa cum o făcea Picasso, a cărui franceză îți zgîria urechile, din cauza accentului prost.

Era clar că Picasso nu se grăbea să mă revadă. Dar nici eu nu avusesem vreo inițiativă. Între timp, aflasem că el nu-și pierdea vremea. În primăvara aceea avea o aventură pasageră cu Alice Rahon, o poetesă foarte frumoasă și șchioapă. Frumoasa Alice picta cîte puțin, dar mai tîrziu, cînd s-a mutat în Mexic, a devenit chiar un nume cunoscut în pictură. De îndată ce am auzit de ea, am știut că o femeie atît de exotică nu avea cum să nu-i atragă atenția. Poate că nici nu s-a opus. Cu siguranță s-a simțit flatată, ca toți ceilalți, de interesul pe care-l manifesta Picasso față de ea. Poate chiar a crezut că îi aprecia lucrările, deși sînt convinsă că nu ar fi mințit-o în această privință. Ori poate că a fost suficient de înțeleaptă să nu-l chestioneze în legătură cu ele. În pictură, Picasso îl aprecia cu mare greutate pe Matisse, darămite să-l preocupe pictura unei femei care se juca cu niște culori pe pînză, exceptînd faptul că era un mod de a-i cădea pradă. E posibil însă ca Alice să-l fi „citit“ pe Picasso și să fi decis că nu putea să-și permită să se aventureze într-o relație mai serioasă, că nu avea timp de pierdut cu el, avea alte lucruri de făcut. Astfel, noi doi ne-am reîntîlnit spre sfîrșitul verii, cînd, ca de obicei, mergea cu prietenii la mare. Cu Paul, Nusch, Man Ray… de ani buni, toată suita lui se muta vara spre sud, la Mougins.

Eu fusesem invitată de Lise Deharme să merg cu ea pentru cîteva zile în vacanță, undeva nu departe de Mougins. Și astfel ne-am întîlnit – să fi fost întîmplător? – la ea la masă, împreună cu inevitabilii Paul și Nusch, Man Ray, Lee Miller și soțul ei, Roland Penrose. Seara aceea am petrecut-o singuri, plimbîndu-ne pe faleza lungă din Saint Tropez. „Să mergem să adunăm pietricele“, mi-a spus el. Am crezut că glumește, în timp ce prietenii lui zîmbeau cu subînțeles. Ulterior am aflat că nu era prima oară cînd ducea o femeie la „adunat pietricele“.

Soarele nu apucase încă să apună, iar vîntul se potolise. Marea era liniștită, unduindu-se ușor în zare. Vocea lui era întreruptă de cîte un țipăt de pescăruș ce prinsese din zbor un pește. În seara aceea, prima noastră seară în doi, Picasso mi-a vorbit despre nevestele lui. Despre Olga care nu-i acorda divorțul, care-l amenința cu avocații și-l hărțuia cu cereri imposibile. „Știi, Olga a înnebunit“, mi-a șoptit el la un moment dat, de parcă mi s-ar fi confesat. Am dat din cap cu compătimire, deși comportamentul bizar al Olgăi era binecunoscut tuturor. Cu toții știam că Olga îl aștepta pe stradă, îl trăgea de mînecă, strigînd și implorînd. Apoi, mai e aici și Marie-Thérèse cu care o avea pe micuța Maya de un de zile. Chiar așa s-a exprimat: mai e aici, ceea ce trebuia să însemne că avea obligații și față de ea. Despre ea nu știam la vremea aceea, era un secret bine păstrat. „Înțelegi, amîndouă depind integral de mine“, spunea Picasso, ca și cum s-ar fi justificat.

Mai tîrziu, gîndindu-mă la monologul lui de pe plajă și la modul cum mi-a vorbit despre femeile acelea, cu o voce ușor suferindă, am înțeles că ele sînt o povară pe care trebuia s-o ducă, chiar dacă nu a folosit acest cuvînt. Și totuși, era evident că pentru Picasso era important ca eu să înțeleg că nu avea sentimente față de ele, ci doar obligații. Olga era de multă vreme o problemă, iar Marie-Thérèse era mama fetiței lui.

„Trebuie să am grijă de ele, Dora.“

Nu știu de ce mi-a vorbit despre acele femei, nu-l întrebasem nimic despre ele, pentru că am considerat că nu era problema mea. Nu ajunseserăm în punctul în care să mă ceară în căsătorie, mi-am spus eu, impresionată însă de confesiunea lui care, după părerea mea, venise mult prea devreme. Ne-am întîlnit, ne-am apropiat. Eu am acceptat invitația să facem o plimbare pe plaja largă. Nu m-am așteptat să mi se confeseze și nici eu, la rîndul meu, nu am făcut-o. Oare să mă fi pregătit în acest preambul pentru statutul de nouă amantă? Să-mi fi dat de înțeles că se aștepta ca eu să accept situația și că nu urma să-i bulversez relațiile existente? În momentul acela nu m-am gîndit deloc la planuri de viitor. Îmi făcea plăcere atenția cu care mă înconjura. Mă bucuram de aerul cald, de mirosul mării, de brațul lui pe umărul meu, de intimitatea pe care o resimțeam amîndoi. Mă legăna sonoritatea limbii spaniole, a limbii noastre comune și secrete, doar a noastră, pe care nimeni din cercul lui de prieteni n-o vorbea. N-o vorbeau nici măcar femeile despre care îmi povestise.

La un moment dat s-a aplecat, a ridicat o pietricică și mi-a pus-o în palmă. „Vezi, Dora, cît este de deosebită!“ Așezată în palma mea, în lumina crepusculară a serii strălucea o pietricică albă și umedă, de o formă perfect ovală. „Ești la fel ca ea, așa de deosebită.“

În acea primă seară m-am întors de la plimbare cu sentimente confuze, încîntată de atenția lui, dar și nedumerită de confesiunile neașteptate. Mă simțeam atît de bine și mi se părea că între mine și celelalte femei nu exista nici un punct de contact. O fostă balerină depresivă, îmbătrînită înainte de vreme, și o tînără căreia i-a făcut un copil, iar acum nu mai știa cum să iasă din această relație – ce legătură puteau avea cu mine? Chiar el a spus că acele femei nu erau deloc  preocupate de arta lui. Din partea lor, puteam avea orice meserie, mecanic auto ori funcționar la bancă, a spus el în glumă, cu autoironie. Astfel, mi-am reprimat gîndul despre Olga și Marie-Thérèse pentru că eu, și nu ele, eram în centrul atenției lui. De aceea eram fericită. Nu știam prea multe despre relațiile lui, în afară de ceea ce-mi spusese el, pozînd în victimă. Credeam că Picasso înțelesese că mă consideram un cu totul alt gen de femeie, artistă, ca el, o persoană interesată de arta lui și care-l putea înțelege. Eram o femeie independentă, dedicată profesiei sale și nu o femeie în căutarea unui soț.

Ceea ce însă nu știam în acel moment despre mine era cît de orgolioasă și de slabă pot fi. Și că eram iremediabil îndrăgostită de el.

traducere din limba sîrbo-croată de Octavia NEDELCU

(Colecția „Anansi. World Fiction”, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu, Editura Pandora M)