Wells Tower parcă are un nume un predestinat, dacă nu cumva o fi vreun pseudonim ca să sublinieze felul în care scrie, în care se raportează la scris și la literatură. Și puțuri, și turnuri. Și adîncimi, și vîrfuri. Și lungi fîșii de deșert, unde pare că nimic nu se întîmplă dacă nu privești cu atenție și răbdare grăunțele de nisip, mutate de vînt, așezîndu-se unele peste altele pînă cînd vor forma noi reliefuri, într-o zi poate la fel de impresionante ca piramidele. Pentru că Wells Tower nu se grăbește, construiește încet și meticulos, fir cu fir și frază după frază, textul său se aglomerează în blocuri de concrete care nu se dărîmă la prima lectură.

Singurul lui volum de pînă acum e o colecție de proze scurte – Să distrugi și să arzi tot, apărut în 2009 (tradus la Curtea Veche, în 2011), din care două proze fuseseră deja publicate și premiate în The Paris Review în 2002. Nu se poate spune că l-a luat valul pe om și s-a apucat să umple un volum ca să se vadă debutat editorial, așa cum se întîmplă de prea multe ori, nu doar la noi. 12 proze egale, ca dimensiuni, consistență și stil, în aproape șapte ani. Volumul a fost salutat de critică și a primit două premii Pushcart (care se acordă pentru cărțile apărute la edituri mici, care nu au rupt topurile de vînzări sau nu au fost suficient de vizibile, deși ar fi meritat) plus alte premii pentru tinere talente, Wells Tower avînd aproape 36 de ani în acel moment. În fine, nu vîrsta autorului contează, să zicem că vîrsta și prospețimea textului.

L-am citit prima dată pe Wells Tower chiar în anul apariției în română și l-am recitit într-o gardă în Franța, pe un deal, înconjurat de păduri și cîmpuri înghețate, unde nu veneau niciodată urgențe și eu urmăream pe geam mișcarea infirmierelor pe coridorul de la parter, care ieșeau noaptea la o țigară. Da, chiar, m-am gîndit, ce mai scrie Wells Tower?

În seara aia l-am căutat pe Internet și am citit cîteva dintre multele lui articole de pe New York Times, nu foarte îndepărtate, ca stil și perspectivă, de prozele scurte. L-am găsit și într-un videoclip pe YouTube, cînd era într-o rezidență de scris. Tipul din fotografiile alb-negru, care au circulat în jurul debutului, cu capul ușor înclinat și o privire amuzată și îndoită, de el și de noi, de literatură ca sens și literatură ca joc, dispăruse aproape cu totul. Acum era un bărbat robust, într-o cămașă cadrilată, cu obrajii năpădăți de barbă. Vorbea egal și sigur pe el despre un roman la care lucra, despre cît de mult ai nevoie de timp ca să scrii. Într-adevăr, omul nu se grăbea. Nici măcar firele albe din barbă nu-l îngrijorau. În momentul acela l-am invidiat și l-am admirat cu adevărat. Să-ți dai tu timp ca să te scufunzi în scris. Să scrii cu adevărat ceea ce numai tu știi că trebuie să scrii.

Sub videoclip scria il y a 3 ans. Între timp nu a apărut nici un roman de-al lui.

Timpul se dilată

Nu prea știu de ce proza se numește „Executanții impulsurilor importante”. La un moment dat, îți dai seama că trebuie să citești titlul în antifrază. Naratorul e un tip de vreo 30 de ani, care a studiat fizica, ingineria și designul industrial, și a devenit un fel de inventator-întreprinzător. Tatăl îi spune că ar fi trebuit să termine Dreptul și să facă o schimbare în lume. Dar băiatul are patentul pentru un aparat care topește pungile de plastic în mingi de golf și cricuri de bicicletă și e destul de bine cotat pe listele supermaket-urilor pentru cadouri ecologice. Îi răspunde că „tehnologiile mărunte, care trec neobservate – telecomenzi agățate la breloc, pixuri cu bilă, bețișoare de urechi pentru copii – ne-au schimbat viețile în moduri mai semnificative decît muzica, filmele, cărțile”. El și alții ca el sînt executanții impulsurilor importante. Ale lumii noastre, descrise de Konrad Lonrentz în Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, referindu-se în mod deosebit la societățile vestice, atrofiate prin dependența de comoditate și vulnerabile în fața societăților concurente, din Est, care sînt mult mai dispuse să sufere, să îndure și să muncească pentru recompense mai mici.

Dar titlul poate fi citit și în cheie. Tatăl e un avocat tras pe linie moartă, după ce e atins de o formă galopantă de demență, care în trei ani îl reduce la un nivel imposibil de funcționare.

„Aveam douăzeci de ani cînd mintea tatălui meu a început să îl părăsească. Inițial, am interpretat faptul că nu știa unde stau sau că terminasem școala ca pe o adîncire a indiferenței agresive cu care mă tratase întotdeauna, dar s-a dovedit a fi ceva căruia nu i-au dat de cap o duzină de neurologi buni.”

Demențele – corticale și subcorticale, degenerative, vasculare sau mixte – sînt astăzi unul dintre cele mai fierbinți subiecte din societatea occidentală. Întîi au fost medicale, apoi au devenit sociale, apoi inevitabil au intrat în literatură, în film, în artele spectacolului. E ușor să-ți dai seama de ce societatea occidentală e mai preocupată de subiectul demență mai mult decît toate celelalte. În primul rînd pentru că acolo speranța de viață e mai mare. Poți, dar nu e la fel de relevant să îți pui problema demenței, care în formele cele mai frecvente debutează după 65 de ani, într-o țară unde expectația medie de viață e pe la 68 de ani (la bărbați). În Franța, cei mai mulți așteaptă să înceapă o nouă viață după pensionare și trebuie să-și găsească un proiect de viață pentru următorii 20-25 de ani. Calitatea vieții s-a îmbunătățit semnificativ față de secolul trecut, serviciile medicale te ajută să sari peste cele mai multe primejdii, creierul își continuă existența netulburat de disfuncționalitățile celorlalte organe. Deși trebuie să luăm în calcul schimbarea condițiilor de mediu – poluarea, alimentația, ambalajul produselor în cutii de aluminiu etc. Pe de altă parte, cercetarea e susținută și finanțată, tehnicile de explorare îți permit să avansezi în practică la un decalaj tot mai mic față de idee și intuiție. Așa se face că din corpul demenței senile s-au tot extras entități de sine stătătoare, cu mecanisme diferite de producere, cu arii cerebrale diferite și, implicit, manifestări distincte. Alzheimer, Pick, Huttington, demența cu corpi Lewy și altele.

În cazul avocatului din proza lui Wells Tower, toate încercările de încadrare se pare că au dat eroare. „Nu era Alzheimer și nici una din demențele cunoscute.”

Wells Tower e întotdeauna documentat. Nu-l prinzi nici dacă urmărești perioadele de boncăluit ale cerbilor, nici dacă te pricepi la minunata lume acvatică din America de Nord, e atent la tot ce mișcă, de la caracatița de recif caraibian la castravetele-de-mare. În plus, reușește să strecoare detaliul și limbajul tehnic în text fără să aducă mari daune cursivității și suspansului dintre momente. Așa că atunci cînd spune „depozitul lui de amintiri suferea o scurgere rapidă care începea cu memoria de scurtă durată, secînd apoi galeriile subterane”, trebuie să îl iei în serios și să pui mîna pe carte. Cartea de psihiatrie.

„În trei ani de cînd au apărut primele simptome, ajunsese să nu-și mai amintească ce i-ai spus cu o oră în urmă. Nu putea să lucreze, nu știa să vină acasă de la băcănia unde făcuse cumpărături toată viața. Totuși nu-și pierduse capacitatea de a recupera amintirile din trecutul îndepărtat sau cel puțin mediu.”

În mod obișnuit, pierderea memoriei merge de la trecutul apropiat la cel îndepărtat și de la complex la simpu. Delay a numit-o legea disoluției memoriei, iar Ribot a detaliat-o sub forma regresiei memoriei. Limbile străine se pierd în ordinea inversă achiziției, ultima care rămîne e limba maternă, indiferent de cît de mult ai exersat-o. Întîi se pierd numele proprii, apoi cele comune. Întîi substantivele, apoi adjectivele, apoi verbele. Ultimele rămîn interjecțiile.

Într-adevăr, tabloul clinic al avocatului e un pic ciudat. Odată cu memoria semantică se pierd însă și gesturile, activitatea motorie, afectele și voința. Apare un sindrom afazo-apraxo-agnozic. Pacienții nu doar că nu mai reușesc să deosebească fețele cunoscute, locurile familiare și faptele recente, dar nu mai reușesc să întreprindă acțiuni care presupun o succesiune de mișcări, cum ar fi legatul șireturilor. Așa se întîmplă (cu destule variante și particularități) în cele mai cunoscute demențe – Alzheimer, Pick, cu corp Lewy etc.

Felul în care se poartă avocatul e oarecum contradictoriu. Toată viața și în multe feluri a fost un bărbat dur, neplăcut. Despre mama biologică a naratorului nu știm nimic. Naratorul are o mamă vitregă, Lucy, care a apărut în viața avocatului cînd băiatul avea vreo 10 ani. „Tipa avea ochi mari și genul de drăgălășenie avidă în jurul căreia creatorii japonezi de benzi desenate construiseră mituri ale desfrîului.” După ce îl joacă un pic și fuge cu un muzician în Québec, Lucy se leagă defintiv (într-un fel de nesiguranță și autopedepsire) de acest bărbat, care ajunge să-i facă viața un iad. A început să piardă tot mai multe portofele și seturi de chei. Apoi „și-a pierdut slujba pentru că și-a lăsat în mod repetat clienții singuri pe banca apărării în timp ce el hoinărea pe străzi, încercînd să-și aducă aminte care era mașina lui”. Pe urmă a uitat-o chiar și pe Lucy, așa că a chemat poliția ca să o scoată din casă.

Lucruri de genul ăsta se pot întîmpla oricărui pacient cu demență, efectul e tulburător și în realitate, și în ficțiune, iar cînd Wells Tower aglomerează astfel de scene și le frazează rapid, sărind de la o situație aiuritoare la alta, Edmund White, de la The New York Times Book Review, ajunge să exclame că „nimic din bizareriile închipuite de cineva nu poate fi atît de straniu precum viața americană pe care o trăim”. Totuși ficțiunea rotunjește mult contururile în proza lui Wells Tower și uneori autorul are aspectul unui scamator, îți livrează atît de multă realitate pe centimetrul pătrat de pagină, încît după o serie de amănunte verificate și cu un mare aer de autenticitate, ajungi să le cumperi pe toate celelalte fără să clipești.

În modul cel mai realist cu putință, o persoană care uită cine e femeia de lîngă el și cheamă poliția să o scoată din casă e foarte probabil să uite și că a sunat la poliție pînă cînd ajunge echipajul și să le spună că au venit degeaba sau că nu a sunat el. Așadar memoria avocatului e fluctuantă, dar și asta poate fi în concordanță cu evoluția unei demențe. Chiar asta are grijă Wells Tower să puncteze în proză. Aspectul paradoxal. Cînd era copil, băiatul ajunge să-i ceară tatălui despăgubiri (să-l șantajeze) pentru o palmă încasată la jocul de șah. Fac și un contract în acest sens, în felul acela profund nevrozat și absurd, sadic și meschin, în care apare mai mereu copilul nord-american/canadian din prozele lui Wells Tower. Prețul tăcerii în fața mamei biologice: un computer și un pistol cu aer comprimat cu care evident, vezi mai sus, împușcă o pasăre cîntătoare drăguță, de culoarea lămîii, un porumbel și un pițigoi, pe care le mîngîie și le îngroapă. După douăzeci de ani, fiul se scapă în fața mamei și imediat vine nota de plată pentru că avocatul are o scintilație de memorie. „Cînd i-am povestit mamei că tata mă pălmuise la jocul de șah, tata nu mai ținea minte cum mă numesc. Cu toate, acestea, cîteva săptămîni mai târziu, am primit prin poștă o copie a vechiului nostru contract, alături de o factură pentru rambusarea a 1.200 de $, în contul computerului și pistolului cu aer comprimat, pentru care tata păstrase chitanțele.”

Un nou flicflac, un nou punct pentru Wells Tower. Totuși, cînd ieși din zona piruetelor și te îndepărtezi de tablou, vezi în ansamblu ceva care cîntărește mai mult decît o mie de cuvinte și de explicații: Avocatul funcționează. Poate ajutat de Lucy, poate de un sistem de îngrijiri bine pus la punct, cum e cel canadian. Funcționează al naibii de bine, nu e vreun decrepit. Persoanele care nu mai recunosc persoanele și nu le mai știu numele copiilor, cheile, mașina și băcănia din cartier, sînt în general persoane într-o mare imposibilitate de a mai funcționa, restrînse într-un perimetru mic, cu puține opțiuni mentale și aproape lipsite de voință și inițiativă.

În ziua în care fiul vine să-și viziteze tatăl, îl găsește jucînd șah în parc cu un oponent de ocazie, un tip Dwayne, care își cîștigă existența din mărunțișuri de genul ăsta după ce s-a ratat ca muzician profesionist (sau nici n-a fost niciodată). Nu faptul că avocatul cîștigă și el o partidă intrigă, e clar că Dwayne e un șarlatan, care se bazează pe asta în strategia stoarcerii de bani de pe bătrînei ramoliți și guguștiuci anonimi, ci faptul că avocatul mișcă totuși piesele de șah, nu niște nasturi sau boabe de fasole pe o bancă, folosește o serie de mișcări și o minimă strategie. Oricît de mult șahul ar fi devenit un automatism, dacă nu ești Kasparov și ai o formă atît de avansată de demență, e foarte probabil ca în fața unei table de șah să te întrebi fără nici o expresie ce e asta și la un moment dat, frustrat și nervos, să arunci piesele în nisip.

Avocatul e destul de coleric și irascibil și nu face asta, se limitează la niște replici acide, apoi îl ia pe Dwayne și îl invită la o friptură de vițel, unde se mai consumă cîteva momente penibile, semn al eroziunii profunde a activității sale cerebrale. 

Sindromul Korsakov în zilele noastre

Boala avocatului e atît de ciudată că vreo douăzeci de neurologi buni nu i-au dat de cap. Am remarcat și această nuanță. Neurologi, nu psihiatri. Ce-i drept, în mai toate statele avansate (cum ar fi și Franța), studiul afecțiunilor cerebrale s-a specializat și divizat între mai multe specialități și subspecialități. Nu ca la noi, unde psihiatrul are profilul medicului de țară, care tratează tot, de la toxicomanii la delirurile din afecțiunile organice cronice. Dar avem și noi avantajele noastre. Nu avem un sistem medical prea bine pus la punct și tehnologizat, nu avem acces la atîta imagistică și analize genetice sau moleculare, dar avem cărți frumoase de psihiatrie, manuale cu descrieri plastice și exacte, de unde poți să înveți psihiatria de unul singur. În plus, noi n-am scos din uz sindromul Korsakov ca să-l băgăm în ligheanul larg al tulburărilor amnestice fără formă și fără nume. Așa că putem deschide un Predescu și să vedem dacă nu cumva demența avocatului seamănă chiar prea tare cu tabloul psihic al „psihozei alcoolice polinevritice” descris de S.S. Korsakov în secolul trecut.

„În forma sa tipică, bolnavul are un comportament care face impresia normalului: discută și trage concluzii, joacă șah, citește ziarul.” După o discuție mai îndelungată, apare amenzia de fixare – bolnavul nu mai știe dacă a vorbit cu interlocutorul și ce a discutat, citește ore întregi aceeași pagină. Uneori la amnezia de fixare se adaugă pierderea amintirilor vechi. Cum ar spune Wells Tower –„inundă galeriile subterane”. Bolnavii sînt dezorientați temporo-spațial și prezintă false recunoașteri.

Caracteristica sindromului este însă confabulația. Pacienții umplu golurile de memorie cu un alt conținut – pot să fie alte amintiri personale, amintiri împrumutate de la alții, invenții proprii sau chiar amintiri din vise. Fără acest element, Korsakov nu există. Avocatul lui Wells Tower nu face întocmai asta, deși din cînd în cînd plasează niște detalii care nu pot fi probate decît de un jucător profesionist de șah sau enunțuri goale de conținut („Fischer a spus: șahul e viața”) doar ca să se mențină în conversație.

Pactul semnat și resemnat cu realitatea

Dacă Wells Tower nu se aventurează în teritoriul sindromului Korsakov, deși tabloul clinic și evolutiv e bine conturat (în plus, avocatul bea destul de mult), asta e poate din rațiuni strict narative. Dacă avocatul ar începe să confabuleze, cel mai probabil ar deveni caraghios sau bizar, prea bizar și prea poetic pentru interesul publicului nord-american în acest moment. Iar Wells Tower e un neobosit cronicar al realității și al detaliului. Nu e chiar ca unii dintre autorii americani din antologiile Granta care, dacă îți pomenesc de o cutie de Cola într-o frază, o să îți spună cît a costat la magazinul din colț, dar o să îți spună că niște puști mîncau popcorn cu arome, M&M și unt topit, deși aceste amănunte n-au valoare de încadrare socială, economică sau de loc a personajelor. Totuși, cum ziceam și în introducere, Wells Tower nu pare că vrea să cumpere pe nimeni, să facă cu ochiul, să se pună la patru ace pentru întîlnirea cu cititorii. O să fie cînd o să fie.

Ancrajul în realitate și amănunt e necesar astăzi mai mult ca ieri și mai puțin decît mîine. Visul a eșuat, e urmărit și în somn cu niște electrozi, desfășurat pe coli cu grafice lungi și transformat în apnee de somn. În saturație de O2. Speculațiile metafizice sînt demolate de descoperirile moleculare. Filosofia publicului larg o face acum Harari, care ne asigură sentențios, fără tremur în voce, că nu există nici un experiment științific care să ateste existența sufletului la oameni (nici la animale). Asta ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru o lume care a pus roți la geamantane de-abia acum 50 de ani? Sau poate era nevoie de o revoluție socială care să elibereze hamalii ca să ne punem mintea la contribuție cînd am rămas cu valizele pe peron. În fine, pentru Harari trebuia să-l fi avut deja, ca să intre în subiectele de discuție. Iar el nu e nici măcar cercetător, e doar un gînditor de sinteză, care își aranjează discursul în așa fel încît să fie clar pentru toți că anumite lucruri sînt un dat și viața furnicilor, cu falsele lor dorințe, nu contează în mușuroi. Damassio, în schimb, e mai îngăduitor – el acceptă existența sufletului ca un fel de artefact în procesul biologic de homeostazie. Conținutul unei emoții e felul în care se simte corpul. Bagi un curent electric într-o arie corticală și provoci experimental deznădejdea cea mai neagră.

Pe Harari îl interesează oamenii la un loc, de la origini pînă în viitorul îndepărtat, omenirea, n-are răbdare pentru unul singur. Pe Damassio îl interesează mecanismul, substratul, raționamentul, Spinoza.

Îmi lipsește Oliver Sacks, el pur și simplu iubea omul. Îi atîrna un fir de plumb de o ramă de ochelari și îl făcea să meargă drept.

Niciodată perspectiva materialistă n-a fost mai zdrobitoare ca acum. Concretul în fața abstractului. Detaliul în fața esențialului. Realitatea în fața acelui au-delà, pe care și Edmund White îl amintea pe ultima copertă a cărții lui Wells Tower. „Pentru că acel dincolo de care vorbeau suprarealiștii este însăși America.”

Sau poate pentru că priza continuă și tot mai amănunțită cu realitatea ne poate salva de golul care se cască în jurul nostru sau în noi, după ce religia, dar și filosofia occidentală au eșuat în discursuri politico-sociale fără suflu metafizic. Trebuie să ne descurcăm cu atît de multe nume, nimic nu mai e anonim și totul devine nesemnificativ în enumerare – garniturile de metrou au nume, avioanele au nume, programele băncilor, robotul și roboata care te orientează în trafic sau îți aprind lumina pe noptieră, centrala termică, televizorul, player-ul, playstation-ul, medicamentele, sălile de conferință, stadioanele, străzile, parcurile, scuarurile. În Paris trebuie să pui cîte două nume pe o plăcuță, că nu mai încap atîtea personalități pentru un oraș atît de celebru. Apoi vin artiștii, filmele, cărțile, albumele, piesele. Sportivii și echipele. Oamenii de afaceri și iahturile. Numele din friends list și din friends sugestion.

Și totuși creierul se revoltă. Refuză să mai înmagazineze, începe să uite, să se protejeze de atîtea informație nefolositoare. Atîtea numere și nume. Parole și coduri. Și noi îl privim cu atîta suspiciune și reproș – tocmai acum ne-ai lăsat.

Demența ca regresie. Demența ca formă de protecție

Finalul lui Wells Tower e unul pe măsură. Personajele sînt aranjate într-o mașină, mașina pe butuci a escrocului păgubaș Dwayne. Tatăl și fiul stau pe bancheta din spate, pentru apropierea emoțională aferentă scenei finale. E un Mercedes care saltă de-a lungul străzii Houston. (Nu cred că o să văd vreodată strada aia, dar tocmai am citit despre ea.) „Avocatul arăta iremediabil bătrîn, iar ochii îi erau mari și goliți de spaimă.”

La final nu mai avem decît obiecte, obiecte inutile, desperecheate, lipsite de afectul care le-a adus în viața noastră (dacă n-au venit ele singure  în viața noastră și omul e doar un obiect în lumea obiectelor, forțînd tema favorită a lui Baudrillard). Mașina sare peste o groapă. Impactul face ca grămada de vechituri și podoabe care atîrnau în luneta mașinii – „mărgele pentru Mardi Gras, zorzoane cu pene, medalioane sportive” – să cadă pe banchetă, iar tatăl se uită „la harababura mișcătoare cu toată fascinația unui copil care privește caruselul de deasupra patului”. Mai sînt cîteva rînduri acolo, dar nu prea mai contează. Un final foarte bine lucrat, are ceva din parfumul prozelor lui Truman Capote, care sfîrșesc în aerul trist și bizar al bîlciurilor fără spectatori, unde doar luminile din sticlele colorate mai sclipesc pentru o fată singură și dezorientată.

Dar el ar fi încheiat altfel. „Mintea ei era ca o oglindă care reflecta spațiul albastru dintr-o încăpere goală.”

Augustin Cupșa este scriitor și psihiatru.