Într-un interviu pe care l-am dat prin tinerețe, spuneam că-mi doresc să scriu cîndva o carte pentru copii. Asta și pentru că, în ceea ce mă privește, dacă ar fi să răspund la întrebarea: „Care au fost cele mai intense, emoționante lecturi ale tale?”, aș merge întotdeauna spre copilărie, mi-aș aminti cu drag de Pinocchio, de Familia Roademult, de Til Buhoglindă, de Alice, de Micul Prinț și așa mai departe. Astea mi-au fost cele mai dragi personaje, cu ele am trăit cel mai aprins și implicat. Nici o carte citită în adolescență sau la maturitate nu m-a mai dus într-o zonă emoțională la fel de puternică precum cele citite în copilărie.

Spuneam deci în acel interviu (dar mărturisesc acum că o făcusem așa, cam într-o doară, fără să mă iau cu adevărat în serios) că-mi doresc să scriu o carte pentru copii. Iar după ani aș fi uitat cu siguranță de afirmația aceea a mea dacă: 1. n-ar fi existat Google care să mi-o reamintească din cînd în cînd; 2. în diverse alte interviuri n-ar fi existat o întrebare care să înceapă cam așa: „Ați declarat cîndva că vă doriți să scrieți o carte pentru copii...”. Bun. Se înțelege deci că, dintr-o vorbă spusă-n vînt, căci altceva nu-mi venise să spun, chestiunea a devenit complexă: tot revăzîndu-mi și reauzindu-mi afirmația, am început să-mi doresc cu adevărat să scriu așa ceva. Necazul e că pentru a reuși să scrii o carte dedicată copiilor trebuie să ai și-o idee. Iar adevărul crunt este că, ani de zile, ideea m-a ocolit cu insistență. Apoi, acum vreo zece ani, în familia noastră a apărut Silvestru. Motanul Silvestru. Cel care m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de pisici, deși mă considerasem pînă la acea vreme un iubitor de cîini, mai degrabă.

                            

Și-acum facem o sumă: deja dorința de a scrie o carte pentru copii devenise cît se poate de reală și chiar presantă; adăugăm apariția lui Silvestru în viața noastră; mai presărăm și cîteva încercări literare nereușite, în care Silvestru ba era un cosmonaut ce umbla pe diverse planete locuite și nelocuite, precum un Mic Prinț cu coadă și mustăți, ba mergea în țara unor „binduci” minusculi, simțindu-se pe-acolo ca un Gulliver. Însumînd deci toate astea, aveam deja un rezultat: era musai ca Silvestru să(-mi) devină personaj literar. Lipsea însă în continuare micul amănunt numit idee. Apoi, într-o zi oarecare, pe cînd mă uitam la televizor cu motanul alături (căci participă și el la ședințe de binge watching, iar din cînd în cînd rezistă chiar și la știri), un prezentator a început să vorbească despre un virus necunoscut ce apucase să facă ravagii în îndepărtata Chină. Silvestru, care încerca să adoarmă, s-a ridicat tocmai în clipa cu pricina și s-a așezat în fund, privind țintă spre televizor. Apoi spre mine. Apoi iar spre televizor. Părea extrem de interesat de subiect. Iar eu, care port nenumărate discuții cu pisoiul ăsta, am spus tot cam într-o doară: „Ce-i? Vrei să mergi acolo să rezolvi problema?”. Și cam asta a fost. De la întrebarea asta a pornit cartea. Căci Silvestru din carte se duce tocmai în îndepărtata Arbundie să rezolve problema mondială cauzată de un virus. Pe care însă nu-l cheamă SARS-CoV-2, ci VIM-20. Dar mă opresc aici, căci descoperirea altor amănunte o las pe seama cititorilor.

Deși povestea a fost terminată pe la începuturile pandemiei pe care, din păcate, încă o trăim cu toții, n-am ținut deloc să grăbesc apariția cărții. Ba dimpotrivă. Iar asta tocmai din cauza pandemiei. Cînd se ițise ideea, în acea zi oarecare pomenită, virusul era doar o poveste îndepărtată și încă neamenințătoare. Așa că mi-a fost ușor s-o scriu. Apoi, a început toată nebunia reală și la noi și mi s-a părut cel puțin inoportun să vin cu cartea pe piață. Era ca și cum m-aș fi grăbit să profit de un subiect arzător. Or, în realitate lucrurile nu stăteau deloc așa, prin urmare n-aveam nici un motiv să le las să pară așa. Am așteptat trecerea celor două luni de stare de urgență, iar apariția cărții în iunie a fost, am gîndit eu, una potrivită, chiar dacă ne aflăm încă în pandemie – am observat însă că s-a mai diminuat emoția, așa încît cred că poate fi acceptată acum o carte cu un pisoi preocupat să salveze lumea de-un virus rău.

Povestea poveștii, după cum se vede, n-are nimic spectaculos în ea. Nici măcar faptul că port diverse discuții cu Silvestru nu cred că-i ieșit din comun: mai toți „părinții” de pisici o fac. Poate un pic spectaculos, dar doar pentru mine, e altceva: scriind cartea, am reușit să-i aud, în fine, vocea lui Silvestru. Alta decît cea din discuțiile noastre, care, evident, în realitate sînt doar niște monoloage, întrerupte rareori de cîte-un mieunat mirat. Aici însă am descoperit o voce a unui motan tare simpatic mie, care are și oareșce umor, care e totodată pe-atît de inteligent pe cît am putut eu să-mi imaginez că ar putea fi. O voce ce(-mi) răzbate dintr-o poveste.

Cu siguranță spectaculos, dar și de data asta doar pentru mine, e că această carte m-a făcut să-mi doresc să mai scriu și altele. Iar acum n-o mai spun doar așa, într-o doară. Chiar îmi doresc să mai pot scrie povești pentru copii, căci nu cred că un scriitor ar putea visa la cititori mai implicați decît ei. În plus, a scrie pentru copii e, am observat cu bucurie, una dintre metodele decente de a recopilări. Or, ăsta nu e deloc puțin lucru pentru mine.

Lucian Dan Teodorovici (n. 1975) este scriitor, editor, regizor de teatru și scenarist. Din 2017, a devenit directorul Muzeului Naţional al Literaturii Române din Iași. A publicat mai multe romane, volume de povestiri și piese de teatru, printre care: Cu puţin timp înaintea coborîrii extratereștrilor printre noi (1999, 2005), Circul nostru vă prezintă: (2002, 2007), Atunci i-am ars două palme (2004), Celelalte povești de dragoste (2009, 2013), Matei Brunul (2011, 2014), Unu + unu (+ unu...) (2014), Cel care cheamă cîinii (2017). Distinse cu prestigioase premii literare, cărţile sale sînt traduse și publicate în mai multe limbi. Silvestru și Marele Dictator, prima sa carte pentru copii a apărut de curînd în colecția „Junior” a Editurii Polirom.