Între 10 februarie și 21 iunie 2021, expoziția Magritte en plein soleil. La période Renoir 1940-1947 de la Muzeul Orangerie din Paris aduce în prim-plan un segment mai puțin cunoscut din creația suprarealistului belgian, cel inspirat de opera lui Renoir. Expoziția alătură operele lui Magritte și Renoir, Picabia și Jeff Koons pentru a sublinia posteritatea lui Renoir oglindită în pictura modernă și în cea contemporană.

Pornind de la convingerea că războiul avea să ia sfîrșit în curînd, Magritte îi scrie lui Paul Éluard în 1941: partea frumoasă a vieții ar fi domeniul pe care aș dori să-l explorez. Înțeleg prin aceasta întregul ansamblu de lucruri fermecătoare, femeile, florile, păsările, copacii, atmosfera de fericire. [] e un farmec destul de puternic care înlocuiește acum în tablourile mele poezia neliniștitoare la care mă străduiam cîndva să ajung.

Cu intenția de a reforma suprarealismul, Magritte propune un Manifest pentru un suprarealism în lumina soarelui (Manifeste pour un Surréalisme en plein soleil) pe care André Breton îl respinge. Între anii 1943 și 1947 realizează în jur de o sută de tablouri, acuarele și desene inspirate de creația lui Renoir. „Experiența continuă în lumina soarelui“, scrie Magritte în manifestul adresat lui Breton în octombrie 1946. În 1948, opera pictorului se îndepărtează de perioada „însorită“.

                                               René Magritte, La préméditation1943

Concomitent cu expoziția consacrată perioadei „solare“ din opera lui René Magritte, are loc la Muzeul de Artă Modernă din Paris expoziția Victor Brauner. Je suis le rêve. Je suis linspiration (Victor Brauner. Eu sînt visul. Eu sînt inspirația), o amplă retrospectivă consacrată pictorului născut în România. Etapele creației brauneriene sînt bogat reprezentate într-un parcurs cronologic, de la debutul artistului pe scena avangardei românești pînă la ultimul ciclu de lucrări realizate în anul 1965.

Spre deosebire de „creația însorită“ a lui René Magritte, cea a lui Victor Brauner din timpul războiului este dominată de sentimentul dezolant al singurătății, de lipsurile materiale și de frica permanentă de a fi deportat în lagărele de concentrare naziste. Pictura în ceară, pe care o experimentează în timpul exilului într-un sat din munții Alpi, și „desenul cu lumînarea“ sînt mărturiile uneia dintre cele mai dificile perioade din viața artistului. Tonul optimist apare în cîteva rînduri care exprimă speranţa, o „insectă atît de frumoasă“, aflată dincolo de „frontierele negre“ ale pesimismului care domină corespondența cu prietenii Henriette și André Gomès.

În 1953, Victor Brauner petrece lunile de vară în localitatea Golfe Juan de pe Coasta de Azur și vizitează casa lui Auguste Renoir de la Cagne-sur-Mer. Casa aceasta se află pe o imensă proprietate înconjurată de un parc de măslini, imortele pe fundalul portocalilor care se pierd și se topesc în sclipirile de lumină ale unui cer nesfîrșit. O mare emoție m-a cuprins, căci de îndată ce ai trecut de gardul proprietății pătrunzi în realitatea tablourilor lui Renoir, în acele fonduri aerate și luminoase ale «Femeilor la scăldat». I-am căutat atelierul din afara casei, cu geamuri pe toate laturile și construit în mijlocul naturii, care îi îngăduia, către sfîrșitul vieții sale, să își continue lucrul la adăpost de intemperii. [] «Femeile la scăldat» au devenit, în ultima parte a vieții lui, universuri autonome, femei gigantice ca niște lumi de carne, divinități, mame ale universului(Fondul Victor Brauner, Arhiva Bibliotecii Kandinsky, Centrul Georges Pompidou, Paris).

În Castelul Grimaldi, devenit muzeu în 1937, Victor Brauner descoperă puținele lucruri privind „opera și viața celui care a fost unul dintre cei mai mari artiști de la începutul epocii noastre“. Impresionat de fotografiile reprezentîndu-l pe Renoir, Brauner notează în carnet: ...cele cîteva fotografii care-l reprezintă spre sfîrșitul vieții pironit într-un fotoliu, imobilizat de boală, cu privirea tremurătoare, cînd își lega pensulele de mîinile deformate. Voința sa de a supraviețui este un exemplu de eroism al unui mare artist îndrăgostit de construcția operei sale. El își ducea mai departe arta plină de viață și de bucurie, continuîndu-și opera grandioasă.

Importanța pe care Brauner o acordă picturii lui Renoir este subliniată în rîndurile consemnate în carnet: „Dar, pentru mine, Renoir înseamnă mai ales «Peisajul algerian» care se află la Jeu de Pommes din Paris. În acel tablou subiectul nu mai are vreo importanță, importante sînt culorile în mișcare într-o rotație pasionată, interceptată de surescitarea corpului hipersensibil și care se amplifică în spațiul ochiului fără limite. Pentru mine, tabloul acesta explică o întreagă suită de căutări ale picturii moderne, văd aici atît geneza impresionismului, cît și a pictorilor numiți abstracți“.

                                               Victor Brauner, Compoziție, 1953

Împreună cu Jacqueline Lamba și sculptorul David Hare, Victor Brauner este invitat de Pablo Picasso să viziteze atelierul de ceramică al soților Susanne și Georges Ramié din Vallauris. Interesat să experimenteze cu alte materiale decît cele ale picturii de șevalet, Brauner realizează o serie de obiecte din ceramică pictată. „Cu această experiență ajungi la universal, prin posibilitatea ca arta pe care o faci să îți servească altfel decît pictura []. Am putut transpune o întreagă serie de experiențe din pictură în ceramică, precum și desenele cu lumînarea și pictura în ceară“, notează pictorul. Carnetul din anul 1953 conține schițele și proiectele pe care urma să le realizeze în ceramică. Un cap de femeie solară, păsări și plante și un întreg bestiar amintesc, pe de o parte, de operele creatorilor anonimi aparținînd folclorului românesc, iar pe de alta, de arta „naivă“ și de creațiile „primitivilor“. Desenul incizat în pastă reia procedeul experimentat în anii petrecuți la Celliers-de-Rousset, „desenul cu lumînarea“, amintind totodată de tehnica gravurii. „Suprafața în două dimensiuni a tabloului este înlocuită printr-o formă în spațiu care închide cercul optic (se închide asupra ei înseși). Servindu-se de această formă, elementele care reprezintă decorația sînt dispuse prin legi ale compoziției care sînt diferite de cele ale unui tablou“.

Intervenția artistului, obișnuit cu cele două dimensiuni ale suprafeței picturale, urmează să fie mai rapidă și mai liberă, parte a unui proces colectiv, în care forța de integrare în viață este imediată, explică Brauner în același text. Pictorul notează în carnet: Renoir, înainte să fie pictor, era un decorator de obiecte din ceramică. Mi se pare că s-ar putea stabili o legătură între tehnica sa de transparențe ușoare, și chiar felul în care mîngîie formele, și tehnica picturii pe email care servește la decorarea obiectelor din ceramică.

La începutul anilor 1950, Victor Brauner realizează seria „retractaților“, tablouri în care domină griurile. „Retractarea“, explică artistul, este „contracția în profunzimile sinelui“, acolo unde domnește panica, iar fuga înspre zona nocturnă devine creatoare. În 1953, perioadei „retractaților“ îi ia locul aceea „solară“ din anii următori. Peisaje, compoziții florale, păsări și animale se numără printre motivele tratate într-o bogată paletă cromatică. Cea mai mare parte a operei sale se întemeiază pe un adevăr propriu, acela că esența unui lucru are și o anti-esență, nu ca o contrapondere, ci ca un fundament (Jacques Beauffet, „Despre cîteva aspecte ale operei grafice a lui Victor Brauner“, 1990).

Mihaela Petrov este istoric de artă. A încheiat studiile doctorale cu teza „Victor Brauner, cuvîntul scris și opera plastică, 1934‑1965. Caiete și carnete, Donația Jacqueline Victor Brauner, Centrul Georges Pompidou, Paris“, UNArte, 2011.

Foto (sus): Victor Brauner, Initiation à la liberté, 1954