● Eseul de faţă, apărut în 1996, face parte din volumul de non-ficţiune literară Prea multe lucruri la care să te gîndeşti, apărut recent la Editura Litera în traducerea lui Mihnea Gafiţa.

Au scriitorii nevoie de compania scriitorilor? Depinde, bineînțeles. Pe unii, mai bine-i citești, decît să-i întîlnești. În fiecare capitală est-europeană, se găsește – sau se găsea – cîte un club al scriitorilor. În Varșovia și în Belgradul comuniste, aceste cluburi erau mobilate frumos, încît puteai să te așezi într-un fotoliu de piele și să sorbi dintr‑un ceai sau să faci schimb de vederi. Presupun că li se părea convenabil, guvernelor polonez și iugoslav, să-i bage într-un fel de țarc pe scriitori. Camerele acelea confortabile aveau microfoane. Cîtă vreme stăteai de-o șuetă cu ei, colegii poeți și romancieri de la București aruncau priviri semnificative în sus. Deși era evident că se spiona, cred că scriitorii occidentali rămîneau impresionați, văzînd că artiștii aveau asemenea cluburi proprii, care mai erau și atît de bine întreținute din bani publici. Desigur, așa cum îi plăcea lui John Cheever să punc-teze, cînd vorbea despre călătoriile lui în Europa Răsăriteană, „acelea erau țări bizare“. Ca dovadă, evoca faptul că, în hotelurile bulgărești, vasele de toaletă aveau formă pătrată. Zicea că-n estul Europei nu se descoperise încă ovalul. Dar, lăsînd la o parte closetele, scriitorii din Europa Răsăriteană erau niște companii agreabile. Se purtau ca niște scriitori; aveau poziții recunoscute în țările respective. Trăiau ca niște scriitori. La noi acasă, nu aveam o asemenea identitate distinctă.

Nu știu să spun dacă era un lucru bun sau rău. Tot ce știu este că, pe partea noastră de Atlantic, scriitorii tind să fie niște singuratici. Înainte de al Doilea Război Mondial, cînd eram foarte tînăr, existau scriitori care trăiau independent, fără să fie sprijiniți de universități sau de alte instituții. Celor care cîștigau bine și publicau mult, li se spunea „oameni de litere“; cei care nu făceau decît să se descurce erau liber-profesioniști sau scribi. Din fericire pentru noi toți, nu aveai nevoie de prea mulți bani, ca să trăiești, pe vremea Marii Crize economice. Locuitorii din Greenwich Village spuneau că puteai trăi într-o sărăcie comodă, cu condiția să faci o mie de dolari pe an. Programele agenției WPA, inspirate de Roosevelt și Hopkins, au fost de mare ajutor. Trebuia să fii certificat – să te dovedești eligibil pentru bunăstare. Dar, odată angajat, ajungeai să duci o viață prosperă. Salariul săptămînal era de 24 de dolari și 90 de cenți – o sumă considerabilă în anii 1930, cînd o cameră mobilată se putea închiria cu doisprezece dolari pe lună. Prețul unui mic dejun la Automat era de cincisprezece cenți. Din cînd în cînd, te pricopseai cu cîte o „notiță“, o recenzie nesemnată a unei cărți, publicată în The New Republic sau The New York Times. Îndată după război, am fost angajat să rezum cărți în folosul lui Victor Weybright, care pregătea o listă Penguin pentru Statele Unite. Plătea cinci dolari pentru un rezumat de trei pagini, zece pentru cărțile de non-ficțiune. Solid, britanic, sangvin, fumător de pipă, încălțat cu ghete, nu cu pantofi, îmbrăcat cu tweed, nu cu flanelă, mulțumit de tine, de el însuși, la ce amenajări pe bani mulți avea biroul în care lucra – în tot cazul, arăta ca un director nestresat. Slujba era ușoară, dacă nu te deranja să stai și să citești pînă-n creierii nopții.

Deci, ăsta erai – un om de litere, de aproape treizeci de ani. Dacă-ți plăcea să fii așa ceva, puteai chiar să te declari intelectual. Erau intelectuali, și nu puțini, la Partisan Review, și la Hudson Review, și la Universitatea din New York, și-n lumea bună, la Columbia. În partea cealaltă, în Village, erau experimentaliști, pictori, tineri de ambele sexe, cu înal-tă educație, din clasa rentierilor – nenumărați imigranți din fiecare colț al țării, care veniseră la New York să scrie cărți și poeme, să studieze pictura sau să fie psihanalizați. Erau anarhiști, ca Paul Goodman, și existențialiști, ca William Barrett; scriitori de calitate, ca James Agee, care lucra pentru Henry Luce; Dwight Macdonald, Nicolo Chiaromonte, Meyer Schapiro, Sidney Hook și W.H. Auden erau vizibili și accesibili. John Berryman, Delmore Schwartz, Jean Stafford și marii teoreticieni – vorbitori neobosiți, ca Harold Rosenberg – se numărau printre atracțiile din Village, spre sfîrșitul anilor 1940. Eu nu figuram printre stele, pe atunci. Îngroșam rîndurile unor scriitori și pictori tineri sau tinerei, atrași la New York de peste tot din țară.

Mulți dintre acești oameni talentați au fost curînd atrași înapoi către interiorul țării. Populația din Village era instabilă. Talentul se dovedea imprevizibil și extraordinar de vandabil. Legea Serviciului Militar umplea toate universitățile americane de pe-atunci, ba chiar le făcea să dea pe dinafară. Slujbe de profesori, bine plătite, se găseau peste tot. Campusurile de prin toată țara și-au format, curînd, cîte o populație boemă proprie. S-a dovedit că Greenwich Village nu era cîtuși de puțin greu de reprodus. Poeții s-au dus în Minnesota, în Iowa și la Berkeley, în California, să se facă profesori de poezie; oamenii de litere s-au transformat în cadre universitare. Generațiile ulterioare au repudiat literatura pe de-a întregul. Literatura propriu-zisă și studiul literaturii au luat-o, fiecare, pe o cale separată.

Nu pretind că rîndurile dinainte s-ar constitui într-o analiză definitivă a unor schimbări manifeste și evidente. Sînt numai relatarea mea, probabil eronată, a ceea ce s-a întîmplat de la jumătatea secolului încoace.

Așa, deci, ca să mă-ntorc la întrebarea pe care am formulat‑o în deschidere: au scriitorii nevoie de compania unor alți scriitori? Ce să spun, compania lor poate fi agreabilă; poate fi stimulantă. Poate genera, totodată, erori dintre cele mai profunde ori da naștere unor ideologii care fac mai mult rău decît bine. Scriitorul modern este un singuratic, de obicei – un prospector, dacă vreți –, numai bun ca să fie un solipsist, un trăsnit sau cine-știe-ce nihilist moral. Condiția scriitorului e problematică – inevitabil.

E minunat să scrii, în circumstanțe favorabile. Să fii scriitor poate fi absurd, poate fi grotesc. În ziua de astăzi, nu mai caut compania scriitorilor – de la o vreme, nici nu mai știu de unde s-o apuc, pentru a-i depista, prin cavernele în care se ascund. Dar, din cînd în cînd, mă trezesc – absolut brusc, absolut pe neașteptate – la cîte o adunare scriitoricească. La ultimul congres al Clubului PEN, desfășurat la New York, mi s-a cerut să vorbesc pe tema „Statul și alienarea scriitorului“ – și-am și alunecat, pînă să-mi dau seama (probabil, fiindcă detest cuvîntul alienare), într-o dispută înfierbîntată cu Günter Grass… care se convinsese cumva, de unul singur, că eu aș fi fost un conservator pregătit să accept (poate să-ncurajez chiar) sărăcia, mizeria și nebunia, ca defecte minore al acestei superputeri triumfătoare a noastre, că unica mea dorință era să văd America învingătoare în Războiul Rece. Cineva-i spusese, mai mult ca sigur, că eram un reacționar. Doar nu-și formase o asemenea viziune citindu-mi cărțile. Nici măcar nu cred că-mi citise vreuna. Cariera politică nu-ți lasă prea mult timp de citit.

În tot cazul, acel congres de la New York al Clubului PEN a fost și ultimul – în urmă cu vreo zece-doisprezece ani –, la care am luat parte. Ca ocazie, mult mai plăcut fusese banchetul oferit de președintele Kennedy, la Casa Albă, în onoarea lui André Malraux, la începutul anilor 1960. Erau de față o mulțime de scriitori, compozitori, pictori și artiști de scenă – toți, cu cravate negre sau rochii lungi. Am întîlnit acolo scriitori pe care nu-i mai văzusem de zeci de ani – Edmund Wilson, Thornton Wilder, Allen Tate. Pe unii dintre ei aveam să nici nu-i mai văd vreodată.

Nu-l mai întîlnisem pîn-atunci pe Malraux, cu aerul lui de zeitate. A fost o cină cu adevărat glorioasă – tot felul de celebrități fuseseră invitate, inclusiv o serie de autentici eroi, de exemplu, Charles Lindbergh, care se uita la noi, ceilalți, cu o privire distantă și rece: ne-a vizionat pe toți și ne-a respins. Și avea, într‑adevăr, Lindbergh, profilul acela de camee, cu care eram obișnuiți parcă dintotdeauna.

John Kennedy a fost oricum, numai nu tradițional. Nici un președinte american tradițional nu l-ar fi poftit la Casa Albă pe unul ca Lindbergh, un izolaționist obsedat de primatul Americii, simpatizant al naziștilor. Edmund Wilson, un contravenient de mai mică anvergură, se făcea vinovat numai de neplata impozitelor pe venit.

Irwin Shaw se mutase în Elveția, ca să scape de impozite cu desăvîrșire. Impresia generală din acea seară a fost că America făcuse primul pas pe calea îndepărtării de filistinismul și provincialismul capitaliste și că noi, americanii, eram pe punctul – în sfîrșit! – de a trăi experiența măreției naționale, integrînd artele de tot felul în viața națiunii noastre celei mai puternice.

Urmărindu-l pe Allen Tate, cît a durat concertul, cum ținea ritmul cu buricele degetelor pe genunchiul doamnei în rochie lungă de seară, așezată lîngă el, am avut proba palpabilă a faptului că scriitorii se bucură, într-adevăr, de compania unor alți scriitori.

Și încă o impresie – ultima: sub ad-ministrația lui Eisenhower, William Faulkner a fost invitat să conducă programul „De la popor la popor“ al Președinției. Am fost invitat și eu, de către unul dintre foștii mei camarazi din Village, Harvey Breit, la o mare întîlnire a romancierilor și poeților. De-acum, Breit avea o rubrică în The New York Times Book Review și locuia într-o casă mare, de piatră cafenie, în partea cu străzile Șaizeci-Est. În salonul lui de primire, m-am umplut de venerație cînd am văzut scriitori care mi se păreau prea eminenți ca să se mai afle printre cei vii. Pe Fanny Hurst am cunoscut-o acolo, sau pe Edna Ferber? Nu mai pot să verific, întrebîndu-l pe Harvey, pentru c-a murit de cîteva decenii bune. I-am văzut pentru prima oară pe William Carlos Williams și, dacă nu greșesc, pe Conrad Aiken. Orice scriitor de pe Coasta de Est cred că era prezent acolo. I-am recunoscut pe John Steinbeck și, iarăși dacă nu greșesc, pe Pearl Buck.

Faulkner, un bărbat mic de statură, dar extraordinar de rafinat, a intrat, din gerul de afară, purtînd o pălărie melon, un palton cu gulere de catifea și un fular de mătase cu buline mici. Curios, cît putea fi de stăpîn pe sine. A ținut un discurs minat de ironii: „Președintele mi-a cerut să conduc eu programul «De la popor la popor» pentru scriitori. Și-atunci, v-am invitat pe toți, să vă reuniți aici, ca să vă schițez o serie de intenții. Prima mea propunere este să retragem toate pașapoartele emise de Statele Unite și să-i împiedicăm pe americani să mai hălăduiască prin țări străine. În felul ăsta se va reface bunul renume al Americii în străinătate. În al doilea rînd, ar trebui să invităm lume de după Cortina de Fier să vină aici. Să trăiască o vreme într-un orășel, să muncească într-o fabrică, să joace baseball, să mănînce pui și înghețată duminicile. Pe urmă, să se ducă înapoi și să le spună celor de-acasă despre cum e viața pe-aici“.

Dintre scriitorii adunați în acea seară, n-a scos nimeni o vorbă. Stăteau cu toții, ori așezați, ori în picioare, și cugetau pe mutește la remarcile lui Faulkner. Probabil că Harvey Breit i-a dat ghiont vreunuia, ca să pună capăt acelei tăceri, care devenea penibilă. Într-un tîrziu, a răsunat o voce oarecare, ezitantă, respectuoasă, împăciuitoare: „Dom’le Faulkner, nu credeți că lumea de după Cortina de Fier știe deja care-i diferența dintre țările de-acolo și țara noastră?“.

„Eee, da – i-a răspuns Faulkner –, da’ una e să știi, și alta-i să trăiești pe pielea ta!“