Chiar dacă acţiunea are loc în anii ’60 şi ’70 ai secolului XX, trama narativă a romanului lui Thanas Medi Ultimul cuvînt al lui Socrat Buba (tradus în românește de Oana Glasu, Eikon, 2020) se inspiră din acest fond balcanic comun de legende transmise oral, moştenit, după unii,  din antichitatea greacă despre care vorbeşte Kadare în Eschile sau Marele perdant şi din care s-a inspirat el însuşi în nuvela „Cine a adus-o pe Doruntina?“. De altfel, sugerează învăţătorul albanez pasionat de vlahi din cartea lui Thanas Medi, „căderea în transă cu morţii, obicei întîlnit foarte des la vlahi” trebuie să fi fost „baza reală a cunoscutei balade” a lui Constantin şi Doruntina. Nu mai puţin fascinantă decît această legendă, dar fără legătură directă cu ea, istoria celor două personaje al căror parcurs este scrutat pas cu pas în alternanţă cu o sumedenie de alte personaje are ca punct de plecare două vechi obiceiuri vlahe. „Pentru ca un copil cu zilele numărate să trăiască, este lăsat în mijlocul drumului, ca să fie găsit de primul trecător, iar acesta, cuprinzîndu-l în mîini şi, ridicîndu-l spre soare, trebuie să strige: «Al meu, al meu!», în acest mod prelungindu-i viaţa.” Aşa a fost descoperită în campamentul vlah de la Plaiul Bufniţei, în munţii din sudul Albaniei, Caterina; conform unui alt obicei răspîndit la vlahi, ea a fost logodită „din leagăn” cu Socrat Buba, căsătoria urmînd să aibă loc cînd fetiţa va împlini cincisprezece ani. O istorie de dragoste plină de peripeţii, care va lua o turnură neaşteptată datorită ezitărilor eroinei în confruntarea cu destinul care-i fusese sortit. „Fiind logodită, ea nu avea dreptul nici să aştepte, nici să viseze. Atîta timp cît exista deja bărbatul, pentru Caterina murise, într-o oarecare formă, visul viitorului soţ.” Frămîntările acesteia reţin în aceeaşi măsură atenţia autorului ca şi etapele ascensiunii tînărului tehnician zootehnist devenit „şeful vlahilor”. Pentru Caterina, el manifestă chiar mai multă compasiune decît pentru cel care va avea ultimul cuvînt: Socrat Buba.

Istoria lor este indisociabilă de aceea  a „vlahilor de la munte”, pe cale de a abandona un mod de viaţă marcat de tradiţii de o rară duritate care îi prezervase izolîndu-i şi îi singularizase astfel în patchwork-ul balcanic.  Ele au loc în paralel, se alimentează reciproc, fac una singură în cele din urmă. Sau, mai degrabă, primejdiile care planează asupra unei relaţii atît de problematice ca aceea dintre Socrat Buba şi logodnica lui desemnată din leagăn pot fi interpretate ca un ecou tragic al istoriei, nu mai puţin problematică, a unei societăţi tradiţionale somată să intre în modernitate în condiţii pe care nu le-a ales cîtuşi de puţin.

Thanas Medi povesteşte, gîndeşte, scrie dinăuntru şi din afară. El provine din universul colibelor de paie „precum ciupercile, umflate într-o parte şi cu moţ în vîrf, unde nu aveai cum să scapi de privirile celorlalţi” din Plaiul Bufniţei, abandonate ulterior pentru periferia unor sate de pe cîmpie, printre care Goriţa Mare. „Pămîntul brun”, muntele, este omniprezent în roman şi în felul în care personajele percep lumea înconjurătoare: „La cîmpie [Socrat] se simţea o fiinţă fără rădăcini şi slăbită, în schimb, cînd avea munte era ca şi cum cîştiga pe loc greutatea pierdută”.

Limbajul folosit este direct, „di sarică”, neaoş, sarica fiind mantia de lînă tipic aromânească. Cuvintele sînt acelea ale personajelor. „Razele soarelui străpungeau paiele cu care era acoperită coliba, însă mama sa le crezu un foc şi de aceea a rămas cu gura căscată cînd mica Paraşchievia i-a spus: «Ce faci, măi mamă, cu apă vrei să stingi soarele?».“

Apropo de Caterina nou-născută, atunci cînd sfîrşitul ei părea ineluctabil: „Cum nu se mai întîmplase vreodată pînă atunci, micuţa n-ar fi plecat din lumea aceasta înfăşurată în velinţă, ci cu coşciug de lemn, comandat în oraş. De asemenea, se găsi şi un loc în cimitirul din Goriţa Mare, întrucît, pînă atunci, vlahii din Bufniţa nu aveau un cimitir al lor şi îşi îngropau morţii pe unde puteau”. În ochii celorlalţi, vlahii erau „cetăţeni de mîna doua”, iar, nu demult, la intrarea pe strada principală din Goriţa Mare scria pe o tabelă: „Este interzisă trecerea ursarilor şi a vlahilor!”. „Vlahii din Bufniţa (…) erau pentru sat un fel de carne străină.”

Tonul adoptat pentru descrierea noii situaţii este sobru: „Odată cu întreruperea vieţii migratoare şi părăsirea munţilor Vitcuci, la vlahii din Bufniţa intervenise schimbarea. Ca un drumeţ timid şi întîrziat, călcînd cu grijă pe căi neexplorate. Fiind învecinaţi cu Goriţa Mare şi integraţi în brigada agricolă la fel ca ei, intraseră pe nesimţite în logica unei discipline care se impunea ca singura rezolvare. Vlahii stăteau la o parte de goriţari, dar luau de la ei acele lucruri care le plăceau, întrucît raţiunea le spunea că nu trebuie să le nege”.

Autorul nu se pronunţă în absolut asupra noului mod de viaţă pe care aveau să-l observe de acum înainte semenii lui de la munte. Vlahii „vor case de piatră, deoarece le-a ieşit sufletul pe nas de la colibele de paie, vor un sat care să fie al lor totdeauna, cum este Goriţa Mare. Cu pereţi care nu cad vreodată şi cu acoperiş care nu arde niciodată”, explică Socrat primarului. Ceea ce îl revoltă este faptul că ei nu au avut dreptul la un loc al lor în lumea modernă, constrînşi fiind să se topească printre „autohtoni”, xeni (străini) pentru ei pînă atunci. Ultimul cuvînt al lui Socrat Buba apare poate ca o declaraţie de dragoste  adresată nu numai Caterinei, ci şi unei lumi condamnate la dispariţie fără drept de apel. Romanul lui Thanas Medi vrea să repare o nedreptate şi, nu întîmplător, motoul cărţii este: „Vlahilor, ca o ultimă suflare!”.

Post scriptum

Autorul cărţii, scrisă  în albaneză şi adresată iniţial publicului albanofon, foloseşte termenul vllehët, tradus prin „vlahi”, pentru a îşi desemna co-etnicii, atît pe cei de la munte, cît şi pe cei instalaţi de mai mult timp şi astfel asimilaţi sub o formă sau alta. Ca şi în greacă (vlahos) şi în macedoneană (vlassi), cuvîntul vllehët pare cel mai indicat dacă lăsăm la o parte acela popular de çobani, deseori depreciativ. Doar în română este reluat etnonimul aromânilor (armînj), într-o forma românizată, calchiată după „români”, ceea ce favorizează o anumită confuzie. Aromânii din Albania, numiţi în română „fîrşeroţi”, îşi zic rrîmîni, dar se recunosc în general sub denumirea de armînji. Forma arumunët circulă acum şi în Albania, unde aromânii au fost recunoscuţi ca minoritate rrãmãn/armãn/vllah.

Cît despre „vlahii muntelui” care practicau seminomadismul pastoral din regiunea descrisă de Thanas Medi, ei au constituit, pînă la o dată recentă, una dintre ultimele societăţi care au conservat forme de organizare de tip tribal în Europa.

Nicolas Trifon este istoric. Împreună cu Matei Cazacu, este autorul volumului Republica Moldova, un stat în căutarea naţiunii (Editura Cartier, 2017).

Foto: Thanas Medi