Aflu, de curînd, că Teo intră în politică. Nu e o premieră. Există o sumedenie de antecedente: actori sau cîntăreţi care devin parlamentari sau obişnuiţi ai show-urilor politice, gazetari care se angajează în viaţa de partid sau candidează pentru fotolii europene, ca să nu mai vorbim de poeţi, prozatori, muzicieni etc., gata să se ofere votului public, să slujească patria cu alte mijloace decît cele cu care îşi slujesc vocaţia dintîi. În fond, e dreptul lor. Orice cetăţean – zice Constituţia – are dreptul să aleagă şi să fie ales şi, pînă la un punct, decizia cuiva de a se implica în treburile cetăţii are un ce lăudabil. Ceea ce însă mă preocupă nu e atît saltul în politic al unor artişti sau vedete de televiziune, cît, uneori, motivaţia lor reală sau, alteori, confuzia de planuri în care se complace societatea românească. Motivaţia unora pare să fie impură. Angajarea politică poate fi luată, în anumite cazuri, drept o soluţie la îndemînă pentru depăşirea unui impas de carieră sau a unor crize instituţionale. Intri în tagma politicienilor ca să îţi relansezi notorietatea sau ca să-ţi ajuţi teatrul, spitalul, emisiunea, şcoala ş.a.m.d. Mai gravă încă mi se pare confuzia de planuri. Politica e percepută ca o profesiune universal accesibilă, potrivită în mod special pentru naturile histrionice. Graniţa dintre studioul de televiziune, pagina de gazetă, scena de teatru şi scena politică e de o flexibilitate neliniştitoare. Rolurile acestor „piese“ (distincte totuşi) sînt interşanjabile.

Chiar şi fără să opteze pentru o carieră politică la vedere, gazetarii se comportă frecvent ca nişte politicieni: susţin, mai mult sau mai puţin făţiş, un partid sau altul, se pronunţă competent cu privire la substanţa unor decizii guvernamentale sau parlamentare, pun în discuţie, de pe poziţii de partizanat, orice personalitate a mediului politic. Pe de altă parte, moderatorii mai multor talk-show-uri fac uz de înzestrări şi trucuri actoriceşti: joacă obiectivitatea, indignarea, cinismul, agresivitatea brutală sau vodevilul. Domină suveran studioul, au reflexe de star răzgîiat, fac cu ochiul publicului.

Cît despre politicieni, ei se mişcă nu o dată pe o amplă paletă de „dexterităţi“. Stilul dezbaterilor politice e, adesea, mult mai aproape de jurnalistica şugubeaţă decît de lupta de idei parlamentară. Argumentaţia sobră şi consecventă e înlocuită frecvent cu polemica din vîrful buzelor, cu iritabilitatea batjocoritoare, cu băşcălia aducătoare de rating. O serie întreagă de politicieni petrec un timp nepermis de lung în interminabile emisiuni de semi-divertisment, ajung la un fel de complicitate „colegială“ cu gazetarii, devin vedete în acelaşi registru cu ei. Gazetarii preferă, de altfel, să invite în astfel de emisiuni mai curînd politicieni guralivi şi pestriţi decît specialişti adevăraţi. Nici echidistanţa politică, nici expertiza reală nu pot fi criterii convingătoare pentru a recurge la serviciile de „analist“ ale unui Vadim Tudor. El e totuşi prezent în tot soiul de spectacole televizate, deşi indigenţa lui ideologică, vociferările lui de manej, inanitatea lui electorală sînt cunoscute de peste douăzeci de ani şi confirmate de oboseala alegătorilor şi a multora dintre foştii lui susţinători. E invitat, totuşi, pentru a satisface pofta de entertainment facil a moderatorilor. E un caz extrem în care un politician de duzină combină impostura gazetărească cu actoria de bîlci. Dar există şi alţi politicieni-actori, de anvergură variabilă, capabili să transforme viaţa noastră politică într-un spectacol tragi-comic, fără har şi fără credibilitate.


Una peste alta, artiştii şi jurnaliştii de diferite soiuri care hotărăsc să intre în politică intuiesc componenta carnavalescă a politicii autohtone şi se simt încurajaţi să participe. Cariera politică e la îndemînă, cu toate beneficiile şi hazul ei. Nu-ţi trebuie decît un pic de tacla, două-trei declaraţii de bune intenţii, o ţîră de tupeu sau o discretă înclinaţie sinucigaşă. Partidele abia aşteaptă să te absoarbă, să-ţi valorifice numele, să te includă, ca pe un ornament electoral, în calculele lor. La noi, e vorba de un obicei vechi: toate meseriile sînt invitate la performanţă cetăţenească. Ne trebuie actori-cetăţeni, gazetari-cetăţeni, politicieni-gazetari şi politicieni-actori. Vorba (se putea?) lui Nenea Iancu: „Să căutăm deci a avea pompiari-cetăţiani şi cetăţiani-pompiari, (...) pompiari-sătiani şi sătiani-pompiari. Numai cu condiţiune d-a fi şi cetăţian cineva este şi un bun pompiar şi viceversa.“