Cu chiu, cu vai, legea educaţiei a fost promulgată. Preşedintele ţării s-a simţit dator cu o conferinţă de presă specială, la o asemenea ocazie. Într-un fel, apariţia acestei legi i se datorează în mare măsură. Să ne amintim că, iniţial, a existat o Comisie prezidenţială care a realizat un raport asupra stadiului educaţiei în România. Radiografia de acolo era, în ansamblu, corectă şi precisă. Dar în loc să declanşeze o dezbatere publică serioasă şi argumentată, a stîrnit mai degrabă reacţii partizane şi „critici“ emoţionale: pentru că provenea „de la Băsescu“, raportul a polarizat opiniile în funcţie de atitudinile faţă de persoana preşedintelui. Momentul, aşadar, a fost ratat: am avut parte mai mult de ciorovăieli politice dîmboviţene decît de discuţii serioase despre o problemă de interes major.

Tot preşedintele a iniţiat Pactul naţional pentru educaţie. Liderii politici n-au avut încotro şi l-au acceptat: dădea prost la electorat să se pună contra la o aşa propunere. Dar ce s-a întîmplat după aceea numai „pact“ n-a fost. Dezbaterea legii în comisiile parlamentare s-a lungit peste măsură şi s-a desfăşurat, în bună parte, după logica stupidă a „contrelor“ pe care o practică partidele noastre: dacă adversarul politic propune ceva, noi şi-ai noştri propunem exact opusul. De-un capriţ, de-un pamplezir. Plus obiceiul de a încărca legea cu sute de amendamente, doar pentru a face adoptarea mai dificilă. În aceste condiţii, Guvernul a încercat să grăbească lucrurile prin asumarea răspunderii. N-a mers. Opoziţia a sesizat Curtea Constituţională, care s-a pronunţat într-un fel. Guvernul a mai încercat o dată. Opoziţia a sesizat iarăşi Curtea, care s-a pronunţat în alt fel. Şi uite-aşa, după lupte seculare care au durat cîţiva ani (dacă pornim numărătoarea de la înfiinţarea Comisiei prezidenţiale), legea educaţiei a fost adoptată şi promulgată. În urma ei a rămas consecvenţa de fier-beton a dlui Mircea Geoană, care a declarat că va contesta legea la Curtea Constituţională şi după promulgare. Cînd e omu’ consecvent şi, bunăoară, la o adică, a intrat la o idee, n-ai ce-i face: trebuie pentru ca să-l laşi, mă-nţelegi, să-şi ducă pînă la capăt fandacsia, în numele Constituţiunii...

Tot acest „serial de acţiune“ arată, încă o dată, iraţionalitatea şi haosul din politica românească. Pe bază de „pact naţional“, o lege considerată „de interes naţional“ a avut parte de un traseu sucit şi întortocheat, presărat cu multă demagogie politică. La care se adaugă încăpăţînarea sindicală: liderii sindicatelor din învăţămînt au drept „maximă“ capacitate de negociere ameninţarea cu îngheţarea anului şcolar. Iar despre proiectul legii educaţiei anunţau, din cînd în cînd, la televizor, într-o retorică umflată, că o să ne arunce în dezastru. Şi cam atît.

Acum urmează aplicarea. Va fi complicată şi va dura mult, iar efectele vor începe să se vadă peste cîţiva ani. Pînă la un punct, e normal să fie aşa: sistemele de învăţămînt sînt, peste tot în lume, greu de reformat, iar procesul durează. Mă tem însă că la noi lucrurile se vor complica şi din cauza faptului că autorii legii s-au străduit să legifereze tot felul de detalii. În plus, rezistenţa profesorilor va fi mare şi înverşunată pentru că le va schimba obişnuinţele. Nu în ultimul rînd, unele schimbări prevăzute de lege vor da peste cap şcolile, normele, mişcările de personal. Şi nu e clar cu ce eficienţă. De exemplu, trecerea clasei a IX-a de la liceu la gimnaziu va însemna, probabil, scăderea numărului de cadre didactice în licee. Şi va crea probleme de spaţiu: multe şcoli sînt deja supraaglomerate avînd doar opt clase; cînd se vor trezi cu cîteva clase în plus, vor da din colţ în colţ. Iar de investiţii pentru construcţia de şcoli noi n-am auzit. Şi, pînă la urmă, nu e deloc clar dacă această mutare de colo-colo a clasei a IX-a va avea cu adevărat efecte în calitatea educaţiei. Oare elevii vor învăţa mai bine şi mai cu folos dacă vor avea gimnaziul cu un an mai lung şi liceul cu un an mai scurt? Aşa cum arată acum, această mutare pare mai degrabă o schimbare de dragul schimbării. Aşa cum a fost, pe vremea altui guvern, tot de dragul „reformelor“ de faţadă, trecerea de la trimestre la semestre. Vom trăi şi vom vedea.

O problemă despre care s-a vorbit inutil de mult – dar parcă mai puţin ca altădată – a fost acordarea dreptului de a studia istoria şi geografia în limbile minorităţilor naţionale. E o chestiune care în anii ’90 a încins enorm spiritele. Au fost şi acum oarecari indignări patriotice, dar nu atît de intense. Semn că încă o falsă problemă şi-a trăit traiul: s-a trecut de la nivelul simbolic şi emoţional („cum să studiezi istoria naţională în altă limbă decît cea naţională?“) la un nivel raţional şi practic. Important e ca elevii să înveţe cît mai bine şi să aibă acces la informaţii şi cunoştinţe. Dacă o pot face mai uşor în limba lor maternă e cu atît mai bine pentru toată lumea. Bună-rea, asta ne e legea educaţiei. În mod normal, după aplicarea ei, sistemul ar trebui lăsat în pace măcar vreo două decenii, să se aşeze. Mă tem însă că nu va fi aşa. Nu doar pentru că are imperfecţiuni (care vor putea fi corectate pe parcurs). Dar şi pentru că partidele noastre au reuşit s-o politizeze prosteşte. Dl Andrei Marga a spus, cu o exagerare retorică demnă de o cauză mai bună, că legea ar semăna cu „un program nazist“. Dacă va ajunge din nou ministrul Educaţiei, va trebui să treacă la „denazificare“, nu? Asta dacă nu cumva dl Mircea Geoană va reuşi să obţină între timp o altă decizie a Curţii Constituţionale. Parol!