Auzim mereu, mai des decît ar fi cazul, că „era mai bine înainte“. Ba că aveam siderurgie, petrochimie și fabrică de camioane românești, ba că Ceaușescu a făcut metrou, blocuri și o autostradă, ba că nu exista șomaj, că toți aveau casă, concedii „sindicale“ și învățămînt gratuit etc. Semnificativ e faptul că mulți dintre cei seduși de această formă de „nostalgie“ sînt tineri care, în 1989, aveau sub zece ani. Repetă deci, într-o țeapănă necunoștință de cauză, ce aud prin casă, pe la părinți și bunici. Dacă îi întrebi de ce era, totuși, atît de rău, de vreme ce era atît de bine, nu înțeleg ce le spui: nu pricep cum adică să nu găsești (decît greu, la noroc, sau cu pile) hîrtie igienică, chibrituri, carne, lapte, lămîi ș.a.m.d. Nu le vine să creadă că se întrerupeau, ore întregi, lumina electrică și apa caldă, nu li se pare plauzibil să n ai program TV decît două-trei ore pe seară, în bună parte cu „Nea Nicu“ ca vedetă, că, deci, te uitai, pentru „normalitate“, la televiziunea bulgărească, că s-au dărîmat sate întregi, cartiere orășenești și monumente cu valoare de patrimoniu sau că tot ce se publica trecea prin filtrul cenzurii ideologice. Nu mai vorbim de marea dificultate de a călători în afara țării, de munca „voluntară“ a elevilor și studenților pe ogoarele patriei, de naționalismul omagial după model coreean și cîte și mai cîte.

Cu o asemenea imagine în minte, n ai cum să nu te întrebi de ce a mai avut loc revoluția din decembrie 1989. Răspunsul vine prompt: mai întîi, cuvîntul „revoluție“ trebuie pus între ghilimele. Urmează explicațiile conspiraționist-autovictimizante: lovitură de stat, complot planetar antiromânesc, păcăleală de masă (să crezi că regimul capitalist e mai bun decît regimul comunist…), aranjamente ale ocultei mondiale, sorosisto-iudeo-masonică, maghiaro-sovietică, antidacogetică…

Ca unul care a trăit vremurile pre-decembriste, pot livra însă o altă imagine a „binelui“ totalitar, la care „nostalgicii“ nu sînt obișnuiți să reflecteze. Asta nu înseamnă că vreau să justific răul, că aș da prezentul pe trecutul comunist, că sînt orb la masiva ameliorare politică, socială, economică, geopolitică, pe care surparea regimului marxist-leninist a adus-o cu sine, cu toate neajunsurile ei colaterale. Ceea ce vreau să spun este că există paradoxale beneficii ale negativității. Că, teologic vorbind, lumea e, prin definiție, „căzută“ și că deci nici o „rețetă“ a ei nu poate fi perfectă, după cum însă nici o rețetă opusă nu poate fi compact neagră. Ne putem salva în orice context, ne putem bîlbîi în Rai, dar ne putem „consola“ acomodant în Iad. Efecte neplăcute pot avea toate „orînduirile“: bunăstarea te poate prosti, după cum sărăcia și privațiunile de tot soiul te pot înrăi. Binele poate fi ratat, Răul poate fi fentat sau valorificat.

Iată cîteva dintre relele convertibile în bine, pe vremea juneții mele și a generației mele (încă o dată: „binele“ de-atunci se obținea în ciuda sistemului, nu datorită lui): 1) Trăiam într-o lume săracă în „determinări“. Puținătatea tentațiilor și a opțiunilor posibile îngăduia orientarea spre esențial, spre valori atemporale; 2) Izolarea culturală favoriza – o spunea adesea dl Noica – frecventarea „marilor bulevarde“ ale cărții: „cariera“ academică în lumea liberă obliga la „specializări“ severe, la frecventarea unor comentatori secunzi, în vreme ce, pe-aici, puteai rămîne liniștit la Platon și Aristorel… 3) Munca intelectuală, prost remunerată și trecută în anexa „productivității“ proletare, păstra un nobil nimb de gratuitate. Făceai de plăcere ceea ce colegul apusean făcea și din considerente pragmatice, atent la competitivitate și relevanță profesional-socială. Un straniu avantaj apărea și în plan stilistic: nu puteai fi prea explicit în ceea ce afirmai (mai ales dacă nu era „conform“) și asta făcea loc aluziei fine, ironiei, subtextului subversiv, eschivei ofensive… 4) Masivitatea fără drept de replică a politicului avea ca efect neașteptat evacuarea lui, absența obsesivității contextuale a „ideologiei“; 5) Dimensiunea speranței era mai prezentă și mai intensă decît aceea a resemnării sau a „angajării“ vide. În lumea Răului ai un orizont de așteptare mai amplu și mai patetic decît într-o lume relativ bună; 6) Răul e, în comunism, „localizat“, ușor identificabil, de o impertinentă evidență… În lumile mai „complexe“, el e difuz, echivoc, mai greu de diagnosticat și mai greu de tratat; 7) Contextul încărcat de arbitrar și adversitate deschidea un amplu inventar de „adaptări“ și „derapaje“ compensatorii: pentru unii era cultura însăși, „marginalitatea“ cărturărească (a trăi, ca Syl-vestre Bonnard, in angello cum libello, sau ca Noica la Păltiniș), pentru alții – credința (cu corolarul riscantei concesii înțelepte: „dați Cezarului ce e al Cezarului…), profesia, familia, cercul de prieteni, mica boemă, diminutivarea dramei prin bancuri, înjurătură, bășcălie. Idealul era să nu faci compromisuri sau să nu faci compromisuri prea mari. „Scuze“ aveai oricînd: tocmai sperai să-ți apară o carte, să capeți un pașaport, să faci rost, „pe sub mînă“, de unele bunuri carente pe piață ș.a.m.d.

Am avut și defecte specifice. Prin excesul acomodării, românii au ratat, pînă tîrziu, rezistența reală, eficientă, riscantă (cu excepțiile de rigoare: Paul Goma, Doina Cornea, Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Mircea Dinescu, Gabriel Andreescu, Vasile Paraschiv, Dan Petrescu și alții, nu mulți). Am recuperat „onoarea nereperată“ fie prin amplă gesticulație antiguvernamentală după 1989, fie prin forjarea unui concept discutabil: „rezistența prin cultură“. În alte foste țări comuniste, lucrurile au arătat (și arată) altfel.

Repet: ceea ce mi-am propus nu e să spăl portretul unei epoci pe care n-o doresc nici unei comunități omenești, ci doar să explic cum poate fi pînă și Răul digerat, „mîntuit“, trăit ca resursă de supraviețuire. Statutul „lumescului“ îngăduie un dozaj uneori imprevizibil al pierderilor și beneficiilor. Am văzut pînă și pușcăriași care, după eliberare, au avut crize de inadaptare la postura de oameni liberi. Asta nu înseamnă a idealiza pușcăria. Iar cînd mi se spune că „era mai bine înainte“, să nu mi se vorbească de siderurgie și blocuri, ci , măcar, de posibilul revers recuperator al pacostei…