De fiecare dată cînd ofer cititorilor fragmente pe care le găsesc în arhiva mea privată ori de cîte ori încerc să o pun în ordine, mă întreb dacă nu păcătuiesc prin absenteism jurnalistic. Nu mă ocup de „actualitate“, mă pieptăn cînd țara arde, mă complac în generalități anistorice, în subiecte în care e vorba mai mult despre mine și despre obsesiile mele decît despre ceea ce se așteaptă de la autorul unei rubrici săptămînale, prinse în vîrtejul „evenimentelor“ cotidiene. Și totuși, privind în jur, îmi spun că e nefolositor și ridicol să îmi tot dau cu părerea despre scena politică, să mă epuizez în comentarii fudule sau isterice, să mă las provocat, cu dată fixă, de tragi-comedia derizorie în care se zbate țărișoara, încăpută pe mîna unor nătărăi. Ce să tot spun? Să mă leg de emfaza egolatră a unora? De sunetul de mahala al arțăgoșilor de partid și de stat? De colapsul limbii române? De vitejia paranoică a cîtorva „salvatori de neam“, care năvălesc „sacrificial“ pe listele electorale? Să bombăn, „analitic“, bombănelile „experte“ ale ziarelor, hămesite după rating sau manipulate de interese impure? N-aș face mai bine să mă uit prin sertarele mele, printre hîrtii vechi, care au, poate, „actualitatea“ netrecătoare a unei interogații, a unor tatonări existențiale aflate dincolo de conjuncturi și de paloarea zgomotoasă a unei „vieți publice“ fără substanță și fără perspective? Nu e mai cinstit să mă fac de rîs pe cont propriu decît să particip, plictisit, la circul cotidian? Firește, nu promit să mi refuz posibile intervenții în imediat, dar rog îngăduință și pentru „evaziunile“ mele, pentru experiențe de viață, de lectură, de singurătate, de destin și de istorie, mai utile, sper, cititorului de azi (mai ales celui tînăr) decît lacoma bălăceală în contingențe care, deși stridente, sînt mai întotdeauna plicticoase… 

● „Confundați uneori cultura cu music-hall-ul“, mi-a spus deunăzi, dojenitor, un împătimit al arhivelor și al edițiilor rare, căruia îi vorbisem, cam obraznic, despre sterilitatea erudiției pure. „Iar dumneavoastră confundați cultura cu expertiza contabilă“, i-aș fi răspuns dacă n-ar fi adăstat, între noi, filtrul vîrstelor. În fond, o problemă atît de serioasă trebuie discutată mai cumpănit, fără excese polemice, fără ambiția vanitoasă a replicii tăioase. În aparență, aveam de apărat un poncif: erudiția e bună, masiv trebuincioasă, obligatorie în fond, cu condiția să fie subordonată, aservită unui scop, hotărît prin libera opțiune a spiritului și prin combustia vie a inimii. Cu alte cuvinte, erudiția e bună dacă e destul de înaltă și destul de caldă. Dincolo de această exigență, intră în joc două posibile portrete: pe de o parte, eruditul acru, care disprețuiește nonșalanța „eseistică“ socotind-o un capriciu facil și metafora ca pe o fandoseală sentimentală, iar pe de alta, eseistul ludic, care disprețuiește seriozitatea cercetării și scrupulul documentării tenace ca pe niște afectări belferești, ba chiar ca pe expresia unui luciferic complex de superioritate. Pe de o parte, inconsistența zvăpăiată a fluturelui, pe de alta, cenușiul sumbru al moliei… Corolar pedagogic: degeaba ești tot mai „învățat“ dacă asta te împiedică să rămîi viu, dubitativ, nemulțumit de sine, căutător de sine. Și bucuros să te dăruiești celuilalt.

Dar: nu e mai puțin adevărat că un mare pericol al spiritului este cabotinismul. Dacă dispui de un oarecare antrenament sofistic și de o sumă de cunoștințe bine asimilate, poți ajunge să cedezi jocului salonard al replicii, tentației frivole a succesului de sufragerie. Nu mai pledezi pentru o convingere, ci pentru un efect. Nu-ți mai trăiești gîndurile, te preocupă mai curînd punerea lor în scenă. Totul este aservit riscantei categorii a „amuzantului“ sau – și mai ambițios – a „spectaculosului“. Cuvîntul devine un ornament, ideația – simplă gesticulație. Renunți la a fi sincer, autentic, din dorința de a fi „spiritual“. A argumenta devine mai degrabă o chestiune de… intonație. Nevoia de dialog, inerentă vieții spirituale adevărate, e asfixiată de patima monologului. Sacrifici fecunditatea disputei loiale pentru a smulge surîsul complice, grațios, al unei cucoane din public. Nu privești în ochii interlocutorului pentru a-i urmări demonstrația, ci cauți, febril, privirile aprobatoare (și, dacă se poate, admirativ uimite) ale celor din jur. Nevoia de a comunica cedează nevoii de ecou public. Plăcerii de a cunoaște i se substituie viciul de a fi cunoscut și recunoscut.

● Un citat din P.P. Carp, semnalat cu adeziune de Nicu Steinhardt în Jurnalul fericirii: „Primul semn al unei stări înapoiate din punctul de vedere al culturii este netoleranţa. Cînd cineva crede că numai el are dreptate, cînd cineva crede că în afară de concepţia creierilor săi nu mai este nimic alt în viaţa socială, acela este un om incult, care n-a avut încă putinţa de a-şi da seama cît de variate, cît de multiple sînt manifestările gîndirii omeneşti“ (1892).

Și unul care îmi place mie: „Se zice: capitalurile străine intră în ţară şi apoi ies din ţară şi se duc la străini înapoi, cu un mare cîştig. Aşa este. Dar ploaia care a căzut pe pămînt se întoarce iarăşi la cer; căzînd însă pe pămînt, îl îmbogăţește, îl alimentează şi-l face mai producător. Aşa şi cu capitalurile străine. Ele vin la noi şi apoi iarăşi se duc; însă în trecerea lor pe la noi va ieşi o întărire atît de mare a muncii naţionale, încît vom fi recunoscători şi acelora care le-au adus şi acelora care le-au întrebuinţat“ (1904).

● Episod tulburător, povestit de Părintele Scrima: Patriarhul Athenagoras, la Ierusalim, pentru o întîlnire cu Papa. De departe, îi apare în față silueta unui șeic cu barbă albă, înveșmîntat în negru. Cei doi nu se cunosc, dar de îndată ce se văd, se îndreaptă vertiginos unul spre altul și se îmbrățișează! Asupra întregului oraș – e de părere P. Scrima – a plutit, în acele zile, duhul împăcării…