O experiență caracteristică a memorialisticii este ruptura comică, dar și potențial traumatizantă, între ceea ce știi că ai trăit și ceea ce se speculează ulterior, cu motivații diverse, în legătură cu „bagajul“ tău existențial. Ai, pe de o parte, faptele biografiei tale și, pe de alta, ambalajul „hermeneutic“, jurnalistic, „demascator“ al imaginii lor în posteritate. Îți amintești că ai băut un pahar de vin împreună cu trei prieteni și afli că vinul era oferit de un țăran înrudit cu milițianul din sat, că paharul ajunsese pe masă printr-o subversiune ocultă și că fiecare dintre cei trei prieteni reprezenta organizații secrete cu scopuri impure, sau că urmăreau să te îmbete și să-ți fure portofelul. Evident, orice întîmplare are, dincolo de nuditatea ei pură și simplă, un fundal policrom, care poate fi descompus analitic sau interpretat manipulator. Există contexte, conjuncturi, motivații complicate, ipoteze plauzibile sau trase de păr. Dar cînd ai trăit o anumită împrejurare, n-ai venit în contact decît cu nemijlocirea ei, cu o realitate destinală, fără stratificările pe care urmează să le percepi mai tîrziu (sau deloc), fără ceea ce „istoria“, fanteziile altora, scenariile „breaking“, teoriile conspirației și unele adversități interesate „dezvăluie“ pentru a-i complica țesătura. Contrastul dintre pățaniile tale și montajul teatral ulterior (pentru care viața ta nu e decît materie primă) pendulează între suprarealism, bășcălie, „lucrătură“ dușmănoasă, ingeniozitate șmecheră, suspiciune toxică și minciună. Interogativitatea onestă nu e exclusă, dar e rară. Ceea ce prevalează e scandalul, fudulia de gașcă, partizanatul demolator.
Am verificat pe pielea mea constatările de mai sus, apropo de ceea ce îmi amintesc în legătură cu întemeierea Grupului pentru Dialog Social. Iată „faptele“, așa cum le-am trăit și resimțit în atmosfera confuză a sfîrșitului de decembrie 1989 (vezi articolele anterioare). Înainte de Anul Nou 1990, prin casa mea s-au perindat tot felul de oameni, de la prieteni și foști disidenți la ziariști și reprezentanți ai unor ambasade care voiau informații „de la surse“ locale. În acest context, a apărut ideea fondării unei organizații civice, care să adune laolaltă personalități cunoscute ale vieții publice, dispuse să echilibreze peisajul post-revoluționar cu o voce non-guvernamentală credibilă. Nu mai țin minte cine anume a făcut propunerea, dar am, în arhiva mea, o pagină scrisă de mînă de Gabriel Andreescu, conținînd o primă listă de nume și o posibilă titulatură a organizației (vezi facsimilul anexat). Repet, e vorba de ultimele zile ale lui decembrie 1990. Lista – scrisă la mine acasă – conține 24 de nume, sub genericul „Grup de reflecție și organizare democratică“: 1. Doina Cornea, 2. Dan Petrescu, 3. Mircea Dinescu, 4. Andrei Pleșu, 5. Radu Filipescu, 6. Sorin Vieru, 7. Andrei Cornea, 8. Radu Bercea, 9. Gabriel Liiceanu, 10. Anca Oroveanu, 11. Thomas Kleininger, 12. Victor Bârsan, 13. Alin Teodorescu, 14. Stelian Tănase, 15. Alexandru Călinescu, 16. Radu Popa, 17. Andrei Pippidi, 18. Leontin Juhas, 19. László Tökés, 20. Mariana Celac, 21. Ascanio Damian, 22. Gabriel Andreescu, 23. Părintele Iustin Marchiș, 24. Ștefan Augustin Doinaș. Numele lui Ascanio Damian, vecinul meu din aceeași curte, e scris greșit de Gabriel Andreescu (Ascan Ion Damian), ceea ce aruncă în ridicol ideea lui Eugen Mihăescu cum că Grupul ar fi luat naștere în casa lui, a lui Ascanio (nu a mea), ca și cum ar fi plauzibil ca autorul manuscrisului să nu cunoască nici măcar numele „gazdei“ în locuința căreia „complotam“. (În paranteză fie spus, aceeași „sursă“, academician vigilent, îndrăgostit de caricatură în toate formele ei, a pus în circulație și „informația“ că Iliescu și Brucan au dormit cîteva zile acasă la Ascanio, adică sub ferestrele mele! Suprarealism de top!) Numit ministru din ziua de 28 decembrie, n-am mai putut participa la etapele imediat următoare ale înființării GDS (de pildă, la conferința de presă din 31 decembrie, de la Intercontinental). Fapt e că nici Soros, care a făcut prima vizită în România prin ianuarie 1990, și nici Silviu Brucan nu au fost prezenți în mintea fondatorilor, în momentul constituirii GDS. Silviu Brucan, la acea dată încă un „consultant“ eficient al executivului FSN, a vizitat, e drept, noua organizație civică, înțelegînd că susținerea ei „dă bine“ pentru imaginea noii democrații. Guvernul a și oferit grupului și un sediu (ocupat înainte de Nicu Ceaușescu) și o subvenție de lansare (prin intermediul Ministerului Culturii, așa cum a procedat și cu unele instituții de presă „liberă“ etc.). Mă amuză să văd, în diverse publicații, o fotografie „rușinoasă“, cu Silviu Brucan, așezat la o masă înconjurată de „intelectuali“ gedesiști, veniți, chipurile, să-l asculte. L-am regăsit în poză și pe minunatul Petru Creția, dar, stupefiant, și pe mine! Or, cel deasupra căruia e scris, demascator, numele meu nu sînt eu. Domnul al cărui chip se vede pe jumătate, împodobit de plete, este, cred, Sorin Dumitrescu. Ca să nu spun că întîlniri cu membrii Grupului au avut în perioada aurorală, dar și după, o mulțime de politicieni notorii, de toate culorile.
Cam asta e „atmosfera“ inaugurală a alcătuirii GDS, așa cum a rămas ea în amintirile mele. Între timp însă, aflu „dedesubturi“ devastatoare. Evident că nu avem de a face cu o grupare de îngeri. Dar să-l reduci pe Radu Filipescu, unul dintre cei mai curajoși și chinuiți disidenți ai noștri, la faptul că e nepotul lui Petru Groza, sau pe Andrei Cornea la portretul tatălui său (de altfel, dincolo de conjuncturi, un mare istoric literar), să descrii GDS drept o făcătură fesenistă de camuflaj (cum și Dilema a fost taxată, ulterior, drept o șmecherie a lui Iliescu, pentru a anihila publicația 22) – asemenea „analize“ sînt de o rea-credință, de o obtuzitate contextuală și de o mediocritate intelectuală greu de luat în seamă. Și încă ceva: dacă prima noastră organizație civică a fost o mînărie securisto-sorosisto-maghiaro-sovietică, eficiența ei e, totuși, mult sub nivelul investiției. Asta e tot ce pot marile forțe oculte? În fond, care sînt marile isprăvi ale Grupului, în afara efortului de a întreține un dialog normal cu problematica social-politică a momentului? A răsturnat guverne? A numit miniștri? A dictat politica externă a țării? I-a îmbogățit spectaculos pe membrii săi? A fost „eminența cenușie“ a României post-decembriste? Să fim serioși! Toată această țesătură „ocultă“ în jurul comunității GDS e o comică ficțiune, produsă, fără talent, de tot soiul de prostănaci crînceni! O specie de care nu ducem lipsă…
