Reapărut pe scena politică a Italiei cu aerul că „ţara are nevoie de el“, Silvio Berlusconi a început să agite atmosfera (care altminteri risca, fără el, să devină cam ternă). Reţeta e ştiută şi repetată, Il Grande Communicatore lansînd în campania electorală, cinic, cîteva „teme“ despre care ştie că vor atrage atenţia.

După ce a spus, acum cîtva timp, că „Mussolini a făcut şi lucruri bune“ (şi, evident, a stîrnit proteste – dar să zicem că lumea era deja obişnuită cu asta, căci Berlusconi l-a mai lăudat şi altădată pe liderul fascist), de curînd a promis că, dacă ajunge din nou la guvernare, în prima şedinţă a Consiliului de Miniştri se va aproba restituirea către cetăţeni a unui impozit plătit în 2012 (IMU, „Impozitul Municipal Unic“). Bineînţeles, la o asemenea chestiune concretă ecourile stîrnite au fost chiar mai ample decît în cazul declaraţiei despre Mussolini. Cam toate ziarele importante au deschis prima pagină cu această ştire: Berlusconi vrea să restituite impozitul municipal. Mario Monti – respectatul profesor de economie care a condus, aproape un an, un guvern de tehnocraţi avînd misiunea să salveze Italia de la dezastrul financiar – a reacţionat imediat, acuzîndu-l pe Berlusconi de cumpărarea voturilor: „E un vot la schimb, dar şi o simpatică tentativă de corupere a alegătorilor: eu îţi cumpăr votul cu bani, dar banii sînt ai cetăţenilor.“ Ceilalţi lideri politici au caracterizat şi ei promisiunea în cuvinte dure – de la „demagogie“ la „şantaj“. Dar au fost şi comentarii ironice. Gianfranco Fini (cîndva aliat al lui Berlusconi în coaliţia de centru-dreapta) a spus că, dacă în prima şedinţă de guvern va decide restituirea impozitului, atunci „în al doilea Consiliu de Miniştri Berlusconi va da un decret prin care să garanteze că jucătorii la loto vor cîştiga.“ Pierferdinando Casini (liderul unui mic partid centrist) a atras atenţia asupra calităţilor de negustor ale lui Berlusconi: „e un mare vînzător, e capabil să-i vîndă oricui un automobil fără motor.“ În această atmosferă de polemici electorale, bursa de la Milano a căzut, iar Wall Street Journal atribuie acest fapt tocmai reapariţiei lui Berlusconi în politică: prin promisiunile sale, fostul premier pune în pericol conturile publice ale Italiei. Or, în Europa persistă încă spaima că brambureala din bugetele unor ţări poate afecta serios moneda euro şi, deci, întreaga Uniune Europeană. Iar Berlusconi a trebuit să se retragă de la guvernare, la sfîrşitul lui 2011, tocmai pentru că Italia avea probleme cu conturile publice şi era pe „lista de aşteptare“, după Grecia, printre ţările care puteau intra în colaps. La revenirea lui pe scena politică, Angela Merkel a declarat fără ocolişuri că „e un pericol pentru întreaga UE.“

Problema e mai complicată însă, aşa cum demonstrează Luca Ricolfi, profesor de sociologie la Universitatea din Torino, într-o analiză publicată în La Stampa. Promisiunea lui Berlusconi e doar partea cea mai spumoasă, asupra căreia s-a repezit toată lumea; n-o va putea respecta, aşa cum nici programul economic al formaţiunii de centru-dreapta (PdL) nu e realizabil, pentru că ar presupune revenirea la dezechilibre bugetare care ar repune Italia pe un traseu periculos. Şi, mai observă Luca Ricolfi, cine se bazează pe „memoria italienilor“ se înşeală: e adevărat că Berlusconi a mai promis scăderi de taxe şi nu s-a ţinut de cuvînt. Dar în memoria italienilor se află şi amintirea guvernului de centru-stînga condus de Romano Prodi care n-a reuşit să facă nimic, pentru că era susţinut de o coaliţie formată din vreo zece partide care se ciondăneau tot timpul între ele: „dacă Berlusconi îşi permite să promită din nou aceleaşi lucruri e pentru că italienii sînt dezamăgiţi de toţi politicienii, nu doar de o parte a lor.“ Pe partea stîngă a scenei politice e cam aceeaşi dezordine de cîţiva ani: un partid ceva mai mare aflat de multă vreme în criză de leadership şi o mulţime de partiduleţe mici, incapabile să se coalizeze. De altfel, pentru alegerile din 24-25 februarie s-au depus peste 200 de liste de candidaţi – partide şi partiduleţe, mişcări civice, independenţi.

E totuşi straniu că lumea vibrează la promisiunile gogonate ale lui Berlusconi şi că revenirea lui în politică – în ciuda proceselor şi scandalurilor în care e implicat – a săltat binişor PdL în sondaje: la începutul campaniei, PD (principalul partid de centru-stînga) avea cam 34%, iar PdL sub 20%. Cu o zi înainte de promisiunea lui Silvio Berlusconi că va restitui impozitul, PD scăzuse la 32,9%, iar PdL urcase peste 25% (după unele institute de sondaje ajunsese chiar la 28-29%). Nu degeaba se spune despre personajul care a dominat scena politică a Italiei din ultimii 20 de ani că e un mare comunicator: a plasat în dezbaterea publică două teme care stîrnesc emoţie – „meritele“ lui Mussolini (gîdilînd astfel un pic orgoliul naţional) şi banii (italienii fiind foarte sensibili la problema taxelor şi impozitelor, căci sistemul lor fiscal e greoi şi masiv, orice cetăţean avînd clar în minte că statul îi ia prea mulţi bani). Rămîne de văzut cum vor reacţiona alegătorii la asemenea promisiuni. În societatea italiană pluteşte o oarecare demoralizare: obosiţi de guvernările ineficiente din ultimul deceniu şi dezamăgiţi de politicieni, italienii tind să-şi împartă voturile unor mişcări noi, care promit un alt fel de politică (deşi unele sînt simple înjghebări populiste, precum Movimento 5 Stelle, care a ajuns la 16% în sondaje). Alegerile nu vor avea, de fapt, cîştigător: nici una dintre formaţiunile politice principale nu va obţine majoritatea, aşa încît se va porni din nou pe drumul complicat şi sucit al coaliţiilor.

Reapariţia pe scenă a lui Silvio Berlusconi pune însă cîteva probleme la care merită reflectat. El este cel care, în anii ’90, a inovat foarte mult, la nivel european, în folosirea intensă a mass-media ca instrument de marketing politic. Inclusiv prin promisiuni deşănţate şi apoi neonorate. Acum, revine spectaculos – după ce a trebuit să plece pentru că Italia se apropia de dezastrul financiar – cu acelaşi „stil“, deşi are în cîrcă procese, scandaluri şi, mai ales, lipsa de rezultate din guvernările anterioare. Şi vor fi destui cetăţeni care îi vor da votul. Vorbim de a patra economie europeană şi de o democraţie matură. Devin popoarele greu de guvernat, dar uşor de păcălit cu promisiuni de veşnic welfare state?