E minunat. Avem numai veşti bune zilele astea.

Întîi, că am luat şi noi Nobelul. Noi, românii. Căci, în calitate de cetăţeni europeni, premiul e un pic şi al nostru, nu? Că doar nu e doar al lui Barroso, Van Rompuy şi Martin Schultz. Sau al celor 21 de şefi de state şi guverne care s-au dus la Oslo la ceremonie. E şi al celor care nu s-au dus – al lui David Cameron şi al lui Václav Klaus, de pildă. E şi al lui Traian Băsescu, şi al lui Victor Ponta. Şi al meu, şi al dumneavoastră. Căci, dincolo de toată dezbaterea din presa europeană (nu şi din presa românească) pe tema „merită sau nu UE premiul pentru pace“, dacă în Europa nu era pace de vreo şapte decenii încoace, domnii Cameron şi Klaus nu prea aveau cum să-şi manifeste euroscepticismul, iar Traian Băsescu şi Victor Ponta n-aveau de ce se certa pentru scaunul de la Consiliul European. Iar dacă se vorbeşte atît despre Europa cetăţenilor, atunci se cheamă că şi premiul e al cetăţenilor, care nu se mai bat cu puşcoacele şi cu tunurile, ci votează nişte oameni care se duc apoi în Parlamentul European şi în Consiliul European şi se bat în negocieri, în argumente şi în interese naţionale. Ceea ce, oricum am privi lucrurile, e un mare pas înainte faţă de vremea – nu prea îndepărtată, au trăit-o părinţii şi bunicii noştri – cînd argumentele cele mai la îndemînă erau tancurile şi trupele de infanterie, la care se răspundea cu argumentele aviaţiei, la care se răspundea din nou cu argumentul artileriei antiaeriene.

Sigur, e criză, liderii europeni nu prea se înţeleg, dar e important totuşi că noi, cetăţenii, îi trimitem pe ei, „războinicii“, să se certe de exemplu pe bugetul agriculturii, şi nu pornim chiar noi, cu arma pe umăr, să ne luăm ce ne trebuie de la alte naţii europene. Sigur, cine vrea explicaţii sofisticate poate să spună că s-a schimbat chiar „conceptul de război“, că e cam primitiv să vezi doar puşcoace şi tunuri (eşti în urmă cu imaginaru’), că în zilele noastre caftul economico-financiar generalizat la care participă statele, corporaţiile, agenţiile de rating poate avea efecte devastatoare asupra vieţii oamenilor. Are, aşa e, dar asupra vieţii. Dacă nu ar fi apărut mecanismul complicat al negocierilor pus la punct în deceniile de construcţie europeană, ar fi trebuit ca noi, cetăţenii, să fim acum pe cîmpul de luptă la propriu şi numai unii dintre noi s-ar fi întors acasă vii. Aşa încît, dincolo de orice obiecţii privind impasul actual al construcţiei europene, eu cred că noi, cetăţenii, ar trebui să ne bucurăm un pic. Nu atît de premiul în sine, cît de faptul că trăim în pace de atîtea decenii. Dar nu prea ne bucurăm, căci uităm uşor şi ne arătăm nemulţumirea iute şi hotărît. „Au crescut exigenţele“ – zic adepţii argumentelor sosfisticate –, „nu e suficient că tunurile au tăcut, ăsta trebuie să fie doar punctul de plecare“. N-o fi suficient, dar e bine. Războiul din fosta Iugoslavie – un eşec al UE în materie de construcţie a păcii – ne arată cît de uşor se duc dracului exigenţele „crescute“ şi cît de repede se poate pune mîna pe puşcă în inima Europei. Pe de altă parte însă, îi înţeleg şi pe cei cu o gîndire sofisticată: degeaba ai pace dacă nu ştii să construieşti mai mult pe lîngă ea. De cînd s-a adoptat Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană bate pasul pe loc (deşi logica Tratatului tocmai asta era – un pas înainte...). Aşa încît nu cred că UE nu merită premiul pentru pace. Cred că problema nu trebuie pusă în termeni de merit. Da, Europa a construit şi a exportat pacea (plus libertatea, democraţia şi drepturile omului) de cîteva decenii încoace. Azi, e blocată, iar liderii politici par obosiţi de atîta construcţie comună: „ne-ajunge, am tras destul la căruţa comună, hai şi noi pe la casele noastre“. Casele noastre fiind statele naţionale, ai căror cetăţeni tind, în număr tot mai mare, mai degrabă să lase baltă proiectul european. Alcătuiesc, adică, o majoritate absentă – măcar cu gîndul – din UE. Nu numai că nu votează la europarlamentare, dar nici nu îşi bat capul să înţeleagă cum e cu „proiectul european“. În unele ţări, sînt peste 50%, chiar 60%.

A doua veste bună e că am avut alegeri. Gata cu instabilitatea, avem acum o „supermajoritate“, cum s-a tot repetat, care va permite USL să guverneze bine şi eficient. Căci, atunci cînd ai 60%, poţi să-ţi pui în aplicare programele, să faci reforme. (Care programe şi reforme? Nu ştiu, în campania electorală n-am prea auzit pe nimeni vorbind despre ele; dar om vedea...) Şi celelalte partide „şi-au atins obiectivele“: aşa a zis Dan Diaconescu, aşa au zis şi liderii UDMR, iar Mihai-Răzvan Ungureanu a zis chiar mai mult, că „procentajul mic obţinut în alegeri este o şansă pentru reconstrucţia dreptei“. Deci înţeleg că toată lumea e mulţumită: unii că au „supermajoritate“, alţii că şi-au atins obiectivele, alţii că au şansa reconstrucţiei. Probabil că cei 60% care n-au votat – adică majoritatea absentă – or fi avînd vreo nemulţumire. Nu ştim. Aşa că să nu le stricăm bucuria celor care spun că „şi-au atins obiectivele“. Pînă or afla sociologii de ce 60% din popor a avut drept obiectiv să stea acasă în ziua votului, să ne bucurăm de vestea bună: e stabilitate, dom’le. Gata. În plus, trăim pe un continent unde domneşte pacea. Şi pînă şi premierul Victor Ponta a zis că e dispus să îngroape securea războiului cu Traian Băsescu. Nu-i aşa că-i minunat? Şi ce dacă majoritatea (în Europa şi în România) e cu gîndul în altă parte?...