(...) Reproducerea pămîntului e piatra de încercare a oricărui peisagist, tot astfel cum înțelegerea materiei este piatra de încercare a filozofului. (...)
Pămîntul, masa organică grea, e categoric vocația absolută a lui Andreescu, cheia talentului său. Și aceasta nu pentru că, statistic, el ar fi pictat mai mult pămînt decît alții sau pentru că l-ar fi pictat întotdeauna mai bine. Nu în surprinderea aspectelor felurite ale pămîntului se distinge pictorul român, ci în realizarea temeiului său stihial (...). Poți reproduce pămîntul – cum fac pictorii de la Barbizon și nu numai ei – ca pe un simplu leagăn al fertilității, ca pe un soclu peste care se înalță barocul vegetației. Alții, mai puțin sensibili la suculența „pămîntului-mumă”, gustă pitorescul accidentelor care survin în structura sa: bolovanul, rîpa, tufa rebelă, neregulatul sub toate formele. Există în peisajul flamando-olandez un adevărat cult pentru acest pitoresc al accidentelor. Or, pămîntul lui Andreescu nu e nici primordialmente fertil, nici „accidentat”, spectaculos, dispus să surprindă neîncetat privirea. E un pămînt „esențial”, fără a deveni prin aceasta, ca la Cézanne, abstract. E pămînt înțeles ca materia prima, ca sub-strat, ca sub-stanță a lumii. Riguros vorbind, el nici nu este pămînt în sensul obișnuit: e „pămîntitate”, lut originar, în care orice formă își poate afla odihna. Întru aceasta, e instructiv de urmărit capacitatea lui Andreescu de a revela „pămîntitatea”, lutul, chiar și acolo unde nu pămîntul propriu-zis e obiectul pictat. Colibele din Margine de sat (Muzeul de Artă din Ploiești) sînt, de pildă, simple întruchipări geologice, pete minerale prinse inextricabil în metabolismul terestru. Există o pămîntitate a siluetelor umane din Tîrg de Drăgaică, o pămîntitate a cărnii Nudului șezînd, a trunchiurilor de arbori din Pădure de fagi vara, în sfîrșit, o pămîntitate a cepelor, a fînului, a frunzelor și a peștilor din naturile moarte; sau, iată, o pămîntitate a cerului. Nu vrem să spunem că la Andreescu totul pare făcut din pămînt, cum totul la Mantegna pare din piatră. Materia feluritelor obiecte pictate nu imită pămîntul, ci îl lasă doar să se simtă, să transpară în adîncul ei, așa cum transpare firea în tot ce există. Pămîntul, ca întreg organic, e, de altfel, aproape sinonim cu firea. Iată de ce el poate subzista în orice întruchipare, fără a-i umbri specificitatea: iarba e iarbă, lemnul copacilor e lemn și sclipirea ochilor e sclipire. Doar că în toate se simte destinul secret al lutului, procentul de pămîntitate care intră, irevocabil, în marea rețetă cosmică.
Comunicînd simpatetic cu materialitatea tandră a pămîntului, intuindu-i căldura aproape animală, Andreescu va fi în chip firesc atras spre cercetarea toamnei tîrzii. Ar fi deplasat să vedem în această împrejurare proba unei opțiuni strict sentimentale, de natură să definească un pictor atît de auster ca pe un intimist de duzină, ca pe un șansonetist minor. E vorba, în realitate, de o opțiune mai adîncă, provocată de intuiția șanselor cognitive sporite pe care toamna le oferă firii contemplative.
Ion Andreescu - „Stînci și mesteceni”
Toamna e anotimpul în care, asemeni unui plămîn uriaș, pămîntul pare să aducă înlăuntrul său, printr-o enormă inspirație, toate energiile atmosferei circumterestre. Despuiat de excesele vegetale ale verii, oferindu-se nud privirilor, pămîntul pare dispus toamna, mai mult decît oricînd, să-și livreze secretele, să-și dezvăluie metabolismul. E ceea ce intuia o elită de inițiați ai lumii grecești cînd instituia faimoasele ceremonii chtonice (chthon = pămînt), derivate din cele, mai cuprinzătoare, ale orfismului. Misterele chtonice erau serbări patronate de „specialiști” în problemele toamnei și ale iernii, adoratori ai zeiței Demetra, cea care face ca forțele subterane să devină, la suprafața pămîntului, viață, după ce vor fi dospit în miezul lui. Chtoniile – serbările chtonice – erau, prin urmare, ceremonii ale marilor ritmuri naturale, întruchipate în substanțialitatea terestră, în egală măsură mormînt și leagăn al lumii vegetale.
Desigur, nu vom cădea în ridicolul unei nemijlocite afilieri a lui Andreescu la șirul – anonim, de altfel – al inițiaților în cultul lui Chthon. Dar ne rezervăm dreptul de a constata afinități de structură între interesul intuitiv al pictorului pentru un anotimp anumit și „specializarea” de tip magic a vechilor inițiați. Înțelepciunea lor le dădea convingerea între altele că, după cum vara stă sub semnul impulsurilor solare, toamna tîrzie, mergînd către iarnă, cade astrologic sub regia lunii. Iar luna a fost întotdeauna considerată, alături de Saturn, simbolul melancoliei creatoare, atît de caracteristică lui Andreescu însuși.
Asistăm, prin asemenea considerații, la treptata alunecare a discursului andreescian de la consemnarea consistențelor lumii la comentariul virtualităților, al „ascunsurilor” ei. Reflectînd asupra pămîntității, pictorul ar fi putut-o percepe ca pe o limită și nu ca pe o lege a spiritului și ar fi eșuat astfel în bisericoase lamento-uri în jurul „pămîntescului”. Andreescu nu este, însă, un moralist. Îngîndurarea lui nu e nici sentențioasă, nici tristă. Pămîntul ca pămîntitate n-are opacitatea unui obstacol, ci transparența unui mister. Or, tocmai intuirea pămîntului ca mister, ca „fire” în toate lucrătoare, face din Andreescu un peisagist în sens major și nu un boem vînător de picanterii grădinărești, cum sînt atîția dintre confrații lui – chiar cu renume. Peisagistul adevărat știe mai bine decît oricine că dinaintea naturii nu trebuie să stai ca un pețitor dinaintea farmecelor unei nubile, ci ca Oedip dinaintea Sfinxului: o vezi bine numai dacă adulmeci în ea o taină. Iar taina poate avea multe chipuri, dar în mod sigur nu pe acela al pitorescului.
(fragment din Pitoresc și melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană, Humanitas, 1992)
Sursa foto: wikimedia.org
