"Meseria de gazetar" şi "interesul general"

Distribuie cu:

Aparut in Dilema veche, nr. 476, 28 martie - 3 aprilie 2013

1. „Meseria de gazetar“ Mi s-au cerut declaraţii care să explice absenţa mea de la Salonul de carte de la Paris. Am răspuns laconic, dar limpede: „Mi se pare imoral să mă las inclus în programul unei instituţii aflate în plin derapaj.“ Atît. Nici ziarele din străinătate, nici cele din România nu au fost mulţumite. Au urmat nenumărate telefoane, insistenţe, provocări de natură să stimuleze, cît de cît, o atmosferă de încăierare. Gazetarul e cineva care te sună duminica după-amiază, sau noaptea la ora 23, ca să-ţi smulgă o frază contondentă, ceva picant, ceva care să semene a şut în glezne sau a sudalmă. Dacă nu reacţionezi convenabil, dacă îţi exprimi, politicos totuşi, insatisfacţia faţă de ceea ce ţi se pare excesiv, răspunsul stereotip este: „Ce vreţi, trebuie să-mi fac şi eu meseria!“ „Meseria“ înseamnă, în această accepţiune, folosirea tuturor (oameni, instituţii, împrejurări) drept pretext, drept materie primă pentru un articolaş „de mare impact“, pentru declanşarea unui scandal. Imaginea mea – vetustă – despre meseria de gazetar e alta. În cazul de faţă, avem, pe de o parte, un grup de inşi care îşi justifică, fiecare cum crede de cuviinţă, un anumit gest, legat de ceea ce ei consideră funcţionarea defectuoasă a unei instituţii. Şi avem, pe de altă parte, recriminările dure ale instituţiei cu pricina şi ale feluriţilor comentatori, mai mult sau mai puţin „obiectivi“. Cu acest punct de plecare, cred că un gazetar profesionist trebuie să se concentreze asupra problemei, nu asupra protagoniştilor. Va face o anchetă şi un reportaj despre disfuncţiile, reale sau închipuite, ale ICR, va analiza îndreptăţirea protestelor, şansele unei reforme instituţionale care să reaşeze lucrurile pe un făgaş normal, argumentele pro şi contra ale „combatanţilor“. Or, în mod vizibil, astea sînt chestiuni care pe „gazetarii de meserie“ îi lasă indiferenţi. Singura lor preocupare e să ridice asistenţa în picioare. Să pună reflectorul pe Cărtărescu, în timp ce „i-o zice“ lui Marga, şi pe Marga în timp ce dă de pămînt cu „detractorii“. Gazetarul e un organizator de „coride“, un regizor de turniruri cu final sîngeros. Succesul lui se validează prin numărul de faulturi pe care le pune în scenă: cît mai multă ură, cît mai multe mitocănii, cît mai multe capete în gură. Asta e situaţia! Trebuie să-şi facă şi el meseria. Să cîştige o pîine.

2. „Interesul general“ Citesc, cu oarecare melancolie, un interviu recent al Excelenţei Sale, domnul ambasador al Franţei. Domnia Sa, comentînd absenţa unor scriitori români la Salonul de carte parizian, spune cel puţin trei lucruri descumpănitoare. Mai întîi, că „absenţii, prin definiţie, greşesc.“ Înţeleg, prin simetrie, că „prezenţii“, prin definiţie, au, în orice condiţii, dreptate. „Prin definiţie“, absolutul „prezenţei“ e puterea. Dl ambasador n-are de unde să ştie cum arăta sloganul Domniei Sale pe vremea dictaturii. A fi absent din corul activiştilor de partid, a fi absent din sumarul volumelor omagiale dedicate lui Ceauşescu, a fi absent de la marile defilări populare în cinstea eliberatorilor sovietici, a fi absent, în general, din euforia ideologică a cursei patriotice către un „viitor luminos“ era, „prin definiţie“, greşit. În România s-a trăit, peste 40 de ani, din efortul unora de a fi absenţi. Acest efort a fost amendat, în unele cazuri, prin ani de detenţie, iar în altele prin exil (o altă „absenţă“ – vinovată – din paradisul naţional). Desigur, nu sîntem, azi, în situaţia de atunci. Dar cu atît mai mult am dori să nu ni se reamintească vremurile în care absenţa era „prin definiţie“ culpabilă, iar „prezenţa“ – „prin definiţie“ virtuoasă. Stranie e şi opinia dlui ambasador cu privire la cei cîţiva protestatari care şi-au manifestat opinia în spaţiul salonului parizian. Ei ar fi dovedit o lipsă de respect pentru „cei care reprezintă statul“. Cu un asemenea diagnostic, spiritul critic este evacuat definitiv din modul de funcţionare a democraţiei. Problema celor care au obiecţiuni la felurite manifestări ale statului e, prin urmare, o cronică lipsă de respect. Asta o spune reprezentantul unei ţări a cărei Zi Naţională e Revoluţia Franceză, adică un episod istoric în care şeful statului de-atunci a ajuns pe eşafod. Disidenţii ruşi, chinezi, cubanezi, polonezi ş.a.m.d. sînt şi ei, la grămadă, o adunătură de scandalagii nerespectuoşi. Da, ştiu, comparaţia e excesivă, dar principiul enunţat nu e mai puţin primejdios. În sfîrşit, dl ambasador îşi exprimă părerea că „absenţii“ nu au arătat, prin gestul lor, suficient „respect pentru interesul general“. Mă tem că avem o idee diferită despre ce înseamnă „interesul general“. Pentru mine, interesul general ar fi, în România, legat de eficienţa guvernamentală, de onorabilitatea guvernamentală (fără premieri acuzaţi de furt intelectual şi fără miniştri sau parlamentari cu probleme penale), de bunul mers al instituţiilor (fără, de pildă, un ICR condus mediocru şi sforăitor), fără discursuri antieuropene etc. Dar, de vreme ce conducerea ţării e, prin definiţie, îndreptăţită în tot ce face (căci, nu-i aşa, e „prezentă“), înţeleg că trebuie să tăcem şi să ne comportăm solidar şi festiv. Interesul general al României este unitatea de monolit a Internaţionalei Socialiste. Nu mai e nimic de adăugat.

P.S. Domnului ambasador pare să-i fi scăpat un detaliu de ordin logistic. Da, eram invitaţii Franţei, dar costul transportului se împărţea în mod egal între statul francez şi ICR.

Adevarul.ro