Joi, 22 noiembrie 2012

Un gînd al Abatelui Jules Monchanin, care şi-a petrecut ultimii optsprezece ani de viaţă ca misionar catolic în India: pentru a creştina civilizaţii non-occidentale, creştinismul trebuie să fie regîndit în versiunea lui originară, fără desfăşurările doctrinare, confesionale, istorice care constituie, azi, „corpul“ lui spiritual (de la sinteza intelectuală iudeo-greco-romană, pînă la Reformă şi modernitate, trecînd prin patristică, scolastică, Marea Schismă etc.). Nu e vorba de a anula – în manieră protestantă – Tradiţia. Ci a înţelege că nu poţi transmite unui „străin“ întreaga nebuloasă născută din explozia iniţială. În fond – spune Monchanin – nimic nu poate depăşi teologia Sf. Pavel şi a Sf. Ev. Ioan. „Sumele“ medievale şi istoria critică a dogmelor sînt mai curînd analitice decît creatoare. Ele sînt „firmamentul“ infinit („catholicitatea“), derivat din nucleul auroral. Ceea ce trebuie transmis e concentrarea centrului, nu întreaga lui expansiune galactică. „Primitorii“ trebuie să-şi construiască, pornind de la acest centru, propria lor nebuloasă. (Cf. Jules Monchanin, Écrits spirituels, présentation d’Édouard Duperray, Éditions du Centurion, Paris, 1965, pp. 132-134).

Miercuri, 26 iulie 1972

Spre prînz, îmi trece prin cap că ziua se va scurge fără substanţă, fără semn, fără nici o „justificare“ spirituală. O zi pierdută, „ratată“, ca multe din zilele oamenilor. Dar trebuie, oare, să cauţi mereu, nevrotic, justificări înalte? Să stai mereu la pîndă după sens? „Mulţumeşte şi zilei care nu ţi-a dat nimic!“ – ne spunea, de curînd, dl Noica. Sau, cu mult înaintea lui, Avva Sisoe din Pateric: „Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu chiar şi cînd îmi pierd timpul“. A vîna, obsesiv, „semnificaţia“ fiecărei clipe, a trăi în inflaţia „semnificativului“ e primul pas spre fabricarea unor semnificaţii iluzorii, a unei utopii vanitoase. Pe de altă parte, a evacua, frivol, nevoia de conţinut, exigenţa sensului, a unei temporalităţi sustrase curgerii anonime e la fel de primejdios. S-ar putea ca tocmai aceasta să fie marca timpului nostru: să trebuiască să obţii prin insomnie şi caznă ceea ce ţine de firescul condiţiei tale omeneşti.

S-ar zice că, odată cu această reflecţie, ziua care ameninţa să fie fadă, cenuşie, fără chip, capătă oarecare îndreptăţire. Se salvează prin comentariu. Dar se salvează ea cu adevărat? Iese ea deasupra cadenţei monotone a orelor? „Pelerinul rus“ propune vindecarea monotoniei imanente prin monotonia superioară a „rugăciunii neîncetate“: ieşire din lume prin repetarea neobosită a Numelui lui Dumnezeu. Întrebarea este însă dacă această soluţie mai e practicabilă în vremea de-acum, cu ritmurile ei accelerate, cu experienţa destrămătoare a vieţii citadine, cu regimul de exterminare spirituală la care sîntem, în mod insidios, supuşi. Se poate invoca Logos-ul în vacarmul necuvîntător al trebăluielii zilnice? Poate că ceea ce ne rămîne de făcut nu e să-L invocăm, ci să-L provocăm. Rugăciunea permanentă ar trece, astfel, din registrul afirmaţiei reiterate, al pomenirii smerite, în acela al interogaţiei, al apelului tenace, nerăbdător, nesigur. Nu „Iată-Te, Doamne!“, ci „Unde eşti?“, „Pentru ce stai aşa de departe?“ (Ps.10), „Pînă cînd îţi vei ascunde Faţa de mine?“ (Ps.13). A regăsi amestecul de deznădejde şi încredere din poezia Psalmilor…

Mai, 2012, Berlin

Un citat amuţitor din Autobiografia lui Charles Darwin, analizat de unul din bursierii acestui an (la Wissenschaftskolleg zu Berlin): „Pînă la vîrsta de treizeci de ani şi chiar după, poeţi de tot soiul – Milton, Gray, Byron, Wordsworth, Coleridge, sau Shelley – îmi furnizau mari plăceri. Ca elev, eram încîntat de Shakespeare, mai ales de piesele istorice. Am spus-o adesea: la început, pictura mă delecta destul de mult, iar muzica încă şi mai mult. Acum însă, de o bună bucată de vreme nu mai suport să citesc nici măcar un rînd dintr-un poem. Deunăzi, am încercat să citesc Shakespeare şi l-am găsit atît de plicticos (dull), încît mi-a făcut greaţă“. Darwin regretă însă această involuţie a sensibilităţii sale şi admite că dacă ar lua viaţa de la început, şi-ar impune frecventarea muzicii şi a poeziei, „măcar o dată pe săptămînă“. „Pierderea gustului pentru asemenea lucruri e un deficit de fericire, poate fi dăunătoare intelectului şi, probabil, moralităţii…“ No comment!