● Există peste tot în lume (chiar și la „case mari”) politicieni mediocri, „specialiști” în manevre de partid mai mult decît în administrație, fuduli fără merite deosebite, netalentați, neinspirați, plicticoși. Și la noi la fel. Dar, ca de obicei, avem material și pentru rubrica – tradițională – „ca la noi la nimenea”. Am vorbit și altă dată, melancolic, furios și perplex, despre supraabundența de derbedei și de țoape care îneacă, inconturnabil, scena politică autohtonă. Exercițiul semianalfabet al limbii materne, incompetența crasă, proasta creștere mergînd pînă la mîrlănie agresivă, gîndirea de gașcă, idolatria interesului personal pe socoteala binelui comunitar constituie laolaltă un portret dizgrațios, greu de găsit, într-o formă atît de „radicală”, în țările civilizate. Ni se oferă zilnic ample colecții de prostie „funcțională”, vizităm tot mai indispuși bogate galerii de caricaturi reprezentînd simandicoase „persoane publice”, privim stupefiați spre o lume politică zdrențuită de inadecvare și grosolănie. Nu zic că nu există și excepții. Dar ele nu se pot detașa decît cu greu de fundalul bălțat al majorității.
Un exemplu caracteristic ne-a fost oferit, zilele trecute, de un domn pe care uit mereu cum îl cheamă, deși are un nume banal: Bădulescu. A ieșit la bătaie pe stradă, ca să-l „saboteze” electoral pe Nicușor Dan. Pentru un om normal, „strategia” Bădulescu s-a dovedit amuțitoare: îmbrînceli, vociferări de caftangiu, bădărănie, hîrjoană de mahala, pe scurt, discurs și gesticulație de țoapă fudulă. N-ai cum să nu te întrebi cine e, în fond, personajul. Care sînt marile lui isprăvi profesionale și politice? Cum e posibil ca un asemenea exemplar să fie viceprimarul Capitalei? Ce criterii a avut în minte dna Firea cînd și-a ales (sau a acceptat) un asemenea „colaborator”? Cum să respecți un administrator metropolitan care se comportă ca un barosan interlop? Aoleu! Te pomenești că „stilul” individului place electoratului… Dacă ar fi așa, nu mai e nimic de făcut și de sperat. Nu ne rămîne decît să ne „distrăm”, ca la circ, de tumbele obosite ale unui lătrător expirat…
● O mulțime de politicieni de-ai noștri schimonosesc – patriotic, desigur – limba română. Ori n-au învățat-o ca lumea niciodată, ori au uitat ce-au învățat, ori nu pierd vremea cu fandoseli „elitiste”. Dar, pe lîngă ignoranți tragi-comici (pe care unii alegători și ziarele îi tratează, aproape empatic, cu hohote de rîs), există și utilizatori „fini” ai idiomului național, grijulii să evite cacofonii rușinoase (de frică să nu scape vreun „ca caracter”, suflă, de pildă, și-n iaurt spunînd „ca și ministru”), posibile asocieri obscene („plovăr”, ca să nu se audă „pulover”, sau, cum aud frecvent în tot soiul de reclame farmaceutice, „capsulă”, pronunțat cu accentul pe prima silabă, ca să nu fie ispitiți pornografii de duzină cînd aud „capsulă”). De curînd, s-a făcut mare tapaj în jurul unei fotografii în care prim-ministrul, alături de cîțiva colegi de guvern, își sărbătorește ziua de naștere fumînd și fără mască de protecție. Orice „accident” e bun pentru a fi speculat în bătălia politică, indiferent de relevanța și ponderea lui contextuală. Pe mine însă m-a deranjat altceva în „scena” cu pricina. Vreo doi dintre participanți, dorind să explice „normalitatea” episodului, au spus, candid, că „au servit” niște prăjituri, cafele și puțin vin. Am observat mai de mult că românul contemporan se sfiește să spună „am mîncat” (e vulgar!) sau „am băut” (e vicios!). Nu! Nobil e să spui „am servit”. Numai că, în limba noastră, cei care „servesc” sînt fie chelnerii, fie gazdele unei petreceri domestice: chelnerul „servește” aperitive și supe, pe care mesenii le „mănîncă”, gazdele își „servesc” invitații cu băuturi și cafele, pe care ei le beau, dacă vor. Dar acum, lucrurile s-au întors, democratic, pe dos: clientul „servește” (pe cine?), invitatul „servește” (adică își servește gazdele?). Cine zice „mănînc o plăcintă” e un mitocan! E musai să zică „servesc o plăcintă”, „servesc o țuică”, sînt, adică, „cel care oferă”, nu „cel care consumă”. În aceeași categorie de „delicatețuri” boierești, intră și „a lectura” în loc de „a citi”, „a viziona” în loc de „a vedea” și cîte și mai cîte…
Una peste alta, fac un apel către „persoanele publice”: între două bastonade electorale, între două conspirații politice „secrete”, între două emisiuni de televiziune pentru sfîșierea adversarilor, să-și găsească puțin timp și pentru a potoli suferințele limbii române. Să „lectureze”, de pildă, articolele dnei profesoare Rodica Zafiu și să „vizioneze” emisiunile despre corectitudinea lexicală și gramaticală ale dlui Radu Paraschivescu. O să se simtă ca niște nou-născuți…
