Fragmente regăsite din anii ʼ70

 Am tot spus-o: am avut norocul să mă formez, în anii nevoii de modele, în preajma cîtorva minunați pușcăriași: Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Nicu Steinhardt, Sergiu Al-George. M-am intersectat, pe alte planuri, și cu Părinții Benedict Ghiuș și Constantin Galeriu, cu Theodor Enescu, cu Remus Niculescu sau – colegial, dar decisiv – cu Marin Tarangul, Marcel Petrișor și alții asemenea. Toți mi-au povestit cîte ceva tulburător, nu din postura de victime, ci din aceea de beneficiari ai unui destin transfigurator. Nu întotdeauna îmi amintesc sursa, dar poveștile au rămas. Iată una din ele: „La un moment dat a intat în celulă un individ înalt, de o masivitate flască, al cărui nume – curată ironie! – era Piticu. Am aflat curînd că era și tuberculos. Cum se întîmpla întotdeauna în asemenea cazuri, toți ceilalți deținuți se aruncau asupra noului venit, să-l stoarcă de știri «din afară». Au aflat, dezamăgiți, că omul nu venea de-afară, ci din altă celulă, situată la primul etaj al penitenciarului. N-avea de livrat «noutăți». Drept care s-au întors toți, dezumflați, la locurile lor. Se apropia seara. Era vineri. Ziua mea de post și rugăciune. Mă simțeam fericit să pot opune «postului» general, inevitabil, al detenției, un post sporit, eliberator, vecin cu ajunarea. Rugăciunile mi le făceam umblînd de colo-colo, printre paturile «colegilor», care se obișnuiseră cu apucăturile mele și nu mă luau în seamă. Doar ochii noului venit mă urmăreau insistent, ca două muște... Cînd a văzut că terminasem, s-a apropiat încet, cu un soi de prudență, incompatibilă cu proporțiile lui atletice. S-a așezat, m-a privit lunecos, tulburat de ce urma să-mi spună, și m-a abordat aproape gemînd: «Vreau să-mi spui dacă pot fi iertat! Nu te cunosc, dar te-am văzut rugîndu-te. Am încredere în dumneata. Spune-mi dacă pot fi iertat».

– Pentru ce să fii iertat? – am întrebat prudent și ușor suspicios (dacă aveam de-a face cu vreun apucat?).

– Păi, uite pentru ce: cînd eram de vreo 15 ani, l-au arestat pe bietul taica. Și n-am făcut nimic. Nu l-am apărat, n-am protestat, nici măcar nu m-am simțit vinovat de «absența» mea...”

Dialogul a continuat. Din păcate, nu mai țin minte detalii și nici finalul poveștii. Oare pot fi iertat?

 „Actualități” cu Petre P. Carp: „Primul semn al unei stări înapoiate, sub punctul de vedere al culturii, este intoleranța: cînd cineva crede că numai el are dreptate, cînd cineva crede că în afară de concepția creierilor săi nu mai este nimic alt în viața socială...” (1892)

„Se zice: capitalurile străine intră în ţară şi apoi ies din ţară şi se duc la străini înapoi, cu un mare cîştig. Aşa este. Dar ploaia care a căzut pe pămînt se întoarce iarăşi la cer; căzînd însă pe pămînt, îl îmbogăţește, îl alimentează şi-l face mai producător. Aşa şi cu capitalurile străine. Ele vin la noi şi apoi iarăşi se duc; însă în trecerea lor pe la noi va ieşi o întărire atît de mare a muncii naţionale, încît vom fi recunoscători şi acelora care le-au adus şi acelora care le-au întrebuinţat.” (1904)

● (Notă din caiete mai noi): Nu încetez să mă plictisesc, întristez, revolt cînd constat degenerescența (se pare ireversibilă) a textelor pe care se compune astăzi muzica de divertisment, muzica „ușoară”. Platitudini, vulgarități, sentimentalism de bîlci, dulcegărie kitsch, bășcălie trendy etc. Evident, nu mă aștept să aud capodopere, să adorm cu mari versuri în gînd, să am trăiri subtilisime ca la răsfoirea unei consistente antologii lirice. Dar mă trezesc surîzînd nostalgic la amintirea cîte unui șlagăr interbelic, din repertoriul de „terasă” al lui Cristian Vasile, de pildă. De exemplu: „Aprinde o țigară / Și-n fumul care zboară-n nori albaștri ca un vis / Cufundă-te-n uitare / Și lasă gîndului cărare de abis. / În fumul de țigară / Durerilor găsește tainicul liman / Găsește-o nouă zare / Și dorului alean / În fumul de țigară / Ce se pierde în van”. Nu e „Dintre sute de catarge”, dar se poate asculta cu o decentă emoție. Asta dacă nu cumva crește în mine o nostalgică, pre-senilă ieșire din actualitate...