Sînt la Dilema din 1993 şi – cu excepţia directorului fondator, dl Andrei Pleşu – am rămas singurul din redacţie care a însoţit tot parcursul revistei, de la începuturi. Am petrecut, aşadar, mai bine de 1000 de săptămîni din viaţă cu colegii de redacţie, mai vechi şi mai noi. Aşa încît, o dată la 20 de ani, sper că mi se îngăduie o succintă „recapitulare“. Mai ales pentru că, între cititorii de atunci şi tinerii care ne-au descoperit de curînd, se întinde lumea amestecată a tranziţiei, cu episoade şi personaje uitate: aparent aceeaşi, fixată în imuabile trăsături „româneşti“, e de fapt o lume în care multe s-au schimbat.

Pe 14 ianuarie 1993 apărea primul număr din Dilema. În noiembrie 1992 avuseseră loc alegeri în care, spre deosebire de victoria zdobitoare a FSN din 1990, opoziţia căpătase şi ea un loc mai acătării. Învăţînd cam repede şi cam papagaliceşte lecţia democraţiei, politicienii de atunci spuneau că „vor dialog“. Dar dialogul nu prea se întrupa. Lumea românească era împărţită în două tabere radicale: ori cu puterea („neocomunistă“), ori cu opoziţia („democratică“).

Unul dintre motivele pentru care revista şi-a căpătat profilul dilematic – încercînd să pună la un loc opinii diverse pe aceeaşi temă şi să creeze, astfel, o dezbatere – este tocmai acesta: toţi – politicienii, intelectualii, „liderii de opinie“ – declarau că vor dialog, dar, practic, nimeni nu stătea de vorbă cu nimeni. Spaţiul public – dacă hărmălaia de atunci poate primi o asemenea nobilă denumire – era dominat de o serie de monologuri paralele. Aveam o singură televiziune, TVR (căci SOTI, o televiziune „alternativă“, primise dreptul de a emite doar cîteva ore, noaptea, pe frecvenţa TVR 2, şi n-avea acoperire naţională), iar guvernul îşi avea propriul ziar, Vocea României, a cărui principală misie era să combată opoziţia, ba chiar s-o demaşte ca fiind antinaţională şi periculoasă, pentru că voia să „vîndă ţara străinilor“.

Presa scrisă era o forţă atunci – nu atît prin profesionalism, cît prin angajament şi forţă de mobilizare. Iar ziarele aveau atunci tiraje mari, nu glumă. Tiraje mari şi succes de public avea şi revista România Mare, gazeta lui Corneliu Vadim Tudor, care avea pe atunci şi o „pereche“ în materie de atitudini naţionaliste, antisemite şi antioccidentale, intitulată – culmea! – Europa. Intelectualii urmau şi ei – mă rog, nu toţi; cei mai mulţi şi cei mai proeminenţi – linia de demarcaţie între taberele politice. O temă de mari şi furibunde dispute publice era implicarea intelectualilor în politică: unii susţineau că e nevoie acută de o asemenea implicare, alţii, dimpotrivă, că dacă tot am scăpat de dictatură şi ne bucurăm de libertatea de exprimare, să stea frumuşel dumnealor şi să-şi scrie operele, că de politică are cin’ să se ocupe...

Suspiciunea era în toi: conta cine cu cine e, cine plăteşte pe cine, dacă X a făcut parte din structurile comuniste şi securiste sau nu, dacă Y a fost văzut discutînd cu Z. Bineînţeles, cele mai multe episoade de acest gen nu erau dovedite cu fapte, ci „adjudecate“ pe bază de presupuneri şi exerciţii de logică strîmbă: dacă X scrie la acelaşi ziar cu Z, e dubios; dacă cutare i-a luat apărarea lui cutărică, e limpede că-i neocomunist (sau ţărănist) şi el; dacă unul a scris de bine despre Iliescu, iar altul a spus că-l respectă pe Coposu, erau amîndoi fixaţi fără drept de apel în insectarul tranziţiei ca iremediabil „de-ai noştri“ sau „de-ai lor“, n-avea nimeni răbdare să analizeze ce-au vrut ei să spună de fapt. Presa antiguvernamentală se autointitula „independentă“ – şi era inutil să-i explici cuiva că a milita fervent în favoarea unei tabere politice numai independenţă nu se poate numi... Iar presa proguvernamentală lupta pentru democraţie şi pentru pluralism politic demascînd şi înfierînd opoziţia „trădătoare“.

Le las cititorilor plăcerea de a compara atmosfera publică de atunci cu cea de acum. Cu siguranţă unii vor spune că sînt multe asemănări – de exemplu, împărţirea în tabere politice care se duşmănesc ireductibil, precum am putut constata astă-vară –, iar alţii vor observa că în 20 de ani s-au schimbat foarte multe şi că, în ciuda tuturor pesimismelor şi oftaturilor de ciudă, „nici nu se compară“ realitatea din 1993 cu cea din 2013. Eu mai adaug doar că, în contextul bramburit şi nevricos de atunci, apariţia unei gazete care propunea reflecţia, deliberarea, dezbaterea deschisă şi argumentată a problemelor (ba chiar şi nişte atitudini încă şi mai dubioase – precum relaxarea şi buna dispoziţie!) le-a părut unora o aiureală sau o manevră „pentru a abate atenţia de la adevăratele probleme ale ţării“ (un clişeu des repetat atunci...).

În înverşunarea presei de atunci, Dilema părea o zînă naivă şi cam bleagă, care credea că poate pune faţă în faţă, să dialogheze, oameni care nu-şi dădeau „bună ziua“ pe stradă sau care se „demascau“ reciproc prin alte ziare. N-a fost uşor, dar mi se pare că am reuşit. Ni s-a prezis, la începuturi, de către un important sociolog, că vom dispărea rapid, căci „e o revistă doar pentru fanii dlui Pleşu“. Ori fanii dlui Pleşu erau mai mulţi decît credea sociologul cu pricina, ori am fost „mai mult decît atît“ – nu ştiu; dar uite că, după 20 de ani, apărem în continuare.

Dacă mă uit pe lista de colaboratori din aceşti 20 de ani (sînt vreo mie cinci sute de persoane care au scris măcar o dată în Dilema, de la preşedinţi şi miniştri la vedete şi „anonimi“, de la mari scriitori români şi străini la elevi de liceu), îmi vine să-mi scriu (deja!) memoriile. N-o voi face. Dar parcă niscaiva episoade din mica istorie a gazetei ar merita povestite. Săptămîna viitoare – despre cum a „inventat“ Dilema talk-show-ul în România.