Din păcate, nu apuc să mai ascult radio decît foarte rar. Cînd sînt la volan, de pildă, profitînd de amplele răgazuri oferite de traficul metropolitan. Ştiu că există o mulţime de posturi, care de care mai zglobii, mai ştiu cîte ceva despre excelentele emisiuni culturale ale dnei Teodora Stanciu, dar, în general, n-am datele necesare pentru a emite judecăţi definitive despre prestaţia unei instituţii care, în copilărie, mi-a marcat decisiv formaţia culturală. Uneori, primesc totuşi solicitări de colaborare. Deunăzi, o asemenea solicitare m-a indispus pentru cîteva ceasuri bune. O doamnă, sau domnişoară, altfel foarte bine-crescută, plină de bune intenţii, insistentă dar cuviincioasă, mi-a cerut să mărturisesc o „plăcere vinovată“ în materie de muzică. Urma ca, după mărturisirea mea, piesa menţionată să fie difuzată în cadrul unei emisiuni de divertisment. Va să zică cineva avusese ideea unui scenariu cît se poate de „amuzant“, din care să rezulte ce ascultă pe ascuns cîte un grangure de pe scena publică (eventual culturală). Am încercat să explic de ce ideea mi se pare defectă. În materie estetică nu există „plăceri vinovate“, decît dacă eşti ipocrit, snob, sau prost. Gustul fiecăruia dintre noi poate avea, cu sau fără justificări, o cuprindere nelimitată, dincolo de criteriile „academice“ curente. Cînd îţi place ceva (o imagine, o melodie, un spectacol etc.) nu stai să te gîndeşti ce-o să zică lumea. Îţi place sau nu-ţi place. Iar dacă îţi place, nu e cazul să amesteci plăcerea cu psihanalizabile complexe de vinovăţie. Plăcerea are nuanţe inanalizabile şi motivaţii multicolore. „Unde-i jenă nu-i plezir!“ – zice o vorbă de cartier...

Ceea ce mi se sugera era să declar că îmi place ceva, dar că, în acelaşi timp, mi-e ruşine că îmi place. Să nu-mi ascund însă plăcerea, ca să se distreze ascultătorii. Să zică: „Uite domnule, ăsta, care părea om serios, declară pe şleau că îi place Romica Puceanu, sau Fărîmiţă Lambru. Ce vremuri! Ce decădere! Cine ar fi crezut!?“ Am şarjat, brav: bine, doamnă, îmi place „Inel, inel de aur“ cu Fărîmiţă Lambru. Dar adaug că nu mă simt deloc vinovat. Melodia e, în genul ei, foarte bună, iar cîntăreţul e excelent. Ar fi ofensator pentru toată lumea să mă socotesc vinovat pentru opţiunea mea. Interlocutoarea mea vrea însă mai mult; vrea, mă-nţelegi, ceva picant, vreo indiscreţie buclucaşă, un mic iz de telenovelă: „De ce vă place? Vă aminteşte ceva? Se leagă de vreo trăire inavuabilă? De vreo persoană? De vreo împrejurare anume?“ Simt că devin materie primă. Trebuie să livrez: confesiuni suculente, ohtături, rele. Mă enervez. De ce-ar vrea cineva să mă transform în Sexy Brăileanca?

Ce alţi „băieţi fini“ au mai căzut în capcana asta? Mi se dă un nume. Celebru. „Şi ce v-a răspuns?“ „Că îi place Florin Bogardo, dar că, de fapt, nu muzica lui îi place, ci doar cuvintele cîtorva cîntece.“ Înţeleg că muzica lui Bogardo e o „plăcere vinovată“. Mi se pare scandalos. Nu pricep hazul acestei hîrjoneli de doi bani şi mă înfurii că pierd atîta timp ca să mă explic şi să mă sustrag.


Întîmplarea de mai sus subîntinde două întrebări: 1) Ce a ajuns să însemne, la noi, „divertismentul“? O mică bălăcăreală cu gîdilici, o zgîndărire a „flagrantului“, un moft echivoc, din care cineva să iasă niţel şifonat, niţel micşorat, niţel impur. Aşa, ca să mai rîdem! 2) Ce cred unii despre oamenii de cultură? Că stau de dimineaţa pînă seara în frac, cu mîna la tîmplă, rostind aforisme, citind Kant şi ascultînd Bach. Orice alt tip de „consum“ e un derapaj, o subterană stingheritoare, o „plăcere vinovată“. E ca şi cînd ai spune că dacă îţi plac icrele negre, e musai să nu te atingi niciodată de mititei, sau să o faci pe întuneric, deghizat, roşind de jenă. Împotriva acestei imagini bolînde despre frumuseţe şi despre spirit, declar, cu toată neruşinarea de care sînt capabil, că nu există incompatibilitate între Verdi şi Ionel Fernic, între Van Gogh şi Pârvu Mutu, între şampanie şi palincă. Şi că e stupid să te ruşinezi, dacă ai apetit şi organ pentru ambele.