Tocmai auzisem un banc nou pe teme politice şi mă întrebam dacă e de bine sau de rău că în România au reînceput să apară astfel de bancuri. Iată-l: „De ce se organizează alegeri în România? Ca să se afle cine va fi partenerul de guvernare al UDMR“. Nu se mai potriveşte. Deocamdată.

Preşedintele l-a numit premier pe Victor Ponta. A doua oară. Spusese de mai multe ori, cu o mare risipă de vorbe, că nu-l va numi – între altele, pentru că e plagiator şi mincinos. A făcut-o. A acceptat, aşadar, să numească un premier pe care îl consideră plagiator şi mincinos. Victor Ponta a acceptat şi s-a apucat de formarea guvernului. Zile şi seri în şir, spusese că Băsescu e dictator. Acum, n-a mai zis nimic – a acceptat să fie prim-ministru într-o ţară condusă de un dictator. A zis doar că runda de consultări de la Cotroceni a fost „civilizată“. Ca şi cum, între un preşedinte şi un premier dintr-o ţară a Uniunii Europene, relaţiile civilizate sînt excepţia, nu regula. Această numire „scurtă şi civilizată“ pune punct unui an întreg de vorbe aruncate aiurea şi de „dezbateri“ fără nici un sens. Un an pierdut, într-o ţară prăpădită şi fără busolă.

În mod normal, acum ar trebui ca noul guvern să se formeze rapid (de cînd scriu pînă veţi citi s-ar putea să fie gata) şi să treacă la treabă. Dacă tot a pornit printr-o consultare „civilizată“, ar trebui mers cu civilizaţia pînă la capăt şi cetăţenii ar trebui să simtă că ţara e guvernată, că îşi pot vedea liniştiţi de vieţile lor, că nu li se mai anunţă zilnic, la televizor, catastrofe, dictaturi, puciuri. Mă îndoiesc însă că va fi aşa.

În primul rînd, pentru că mareea de vorbe goale rostită de atîta vreme nu va putea fi uitată aşa uşor. Mania de a „ieşi la televiziuni“ pentru a da cu gura nu-i va părăsi prea uşor nici pe liderii majorităţii USL, nici pe Traian Băsescu. Se vor abţine, poate, un timp, dar o vor lua de la capăt. În al doilea rînd, pentru că, din cîte se pare, în noul guvern se vor afla persoane controversate ori cu probleme în justiţie. După ce fostul guvern a fost prezentat drept „cel mai cinstit“ şi s-a dovedit că nu e aşa, cel nou va merge pe aceeaşi linie: îmbăţoşată de majoritatea zdrobitoare cu care a cîştigat alegerile, USL nu va lua în seamă eventualele critici la adresa vreunui ministru cu probleme. Vor mai fi în guvern şi eternii abonaţi la anumite ministere, precum Rovana Plumb la Mediu şi – mai ales – Ecaterina Andronescu la Educaţie. Sigur, doamna Andronescu merită răsplătită pentru că ţine în continuare sub cheie dosarul de plagiat al şefului său. Dar după ani întregi fără rezultate la conducerea ministerului, e limpede că nu putem spera într-o îmbunătăţire a situaţiei învăţămîntului prin revenirea sa. Dimpotrivă: ne putem aştepta ca legea adoptată pe vremea lui Daniel Funeriu să fie dată peste cap, deşi aplicarea ei e în curs (cu mari poticniri); şi s-ar putea să fie întoarse pe dos exact lucrurile bune din lege, nu ambiguităţile şi erorile ei. Iar starea proastă în care se află educaţia astăzi înseamnă că prin 2030 vom fi tot o ţară de mîna a doua. Aici nu e nimic nou de descoperit: ţările care s-au dezvoltat rapid şi sănătos, scăpînd de sărăcie şi de „necivilizaţie“, sînt cele care şi-au construit sisteme educaţionale solide (Finlanda, Suedia, Coreea de Sud şi altele).

Apoi, greu de presupus că această coaliţie, născută doar cu scopul de a-l învinge pe Traian Băsescu, va rezista prea mult. Oricît şi-ar declara iubire reciprocă Victor Ponta şi Crin Antonescu, partidele lor vor avea destule ocazii să se certe pe teme concrete; una e să păstrezi unitatea de monolit împotriva duşmanului comun, alta e să trebuiască să guvernezi. Deja începe prost: PSD a vrut ca UDMR să facă parte din guvern, PNL n-a vrut. Partidul lui Dan Voiculescu e oricum imprevizibil şi se va alia cu oricine, în funcţie de interesele de moment ale patronului său. În condiţiile în care opoziţia e şchioapă, puterea are toate şansele să cadă în capcana propriei îngîmfări „dominatoare“; iar scurta istorie a tranziţiei româneşti arată că nici o coaliţie n-a rezistat. Tot aud în jurul meu ori citesc pe bloguri şi prin comentarii întrebarea temătoare a unor oameni întru totul stimabili, speriaţi de majoritatea de tăvălug a USL: „ce ne facem cu ăştia?“. Ce să ne facem? Dacă „ăştia“ o iau iarăşi pe ogor încercînd să schimbe legi pe sub masă, reacţionăm (vin vremuri bune pentru societatea civilă, are şansa să-şi recapete suflul...). Asta dacă sîntem cetăţeni responsabili. Dacă nu, nu.

În al treilea rînd, calitatea politicienilor e tot mai proastă. Nu numai din punct de vedere politic, ci şi din punct de vedere uman. Ceea ce, în atmosfera de conflict permanent şi agitaţiune nestăvilită a politichiei româneşti, predispune la păruială. Mai devreme sau mai tîrziu, se vor „lua“ din ceva. Nu de greoaia majoritate avem a ne teme, ci de proasta guvernare care va urma. (Sau, mai bine zis, va continua – căci durează de ani şi ani...). Chitiţi să-şi rezolve problemele de dosar, să împartă banii publici, să se-ngraşe din tortul puterii, oamenii care ne conduc vor uita pînă şi de enervarea pe Băsescu, cea care le-a dat singurul sens politic din ultimii ani. Au, omeneşte vorbind, destule resurse de micime şi frustrare pentru a se duşmăni între ei şi a se lucra reciproc pe la spate. Şi nici Traian Băsescu nu va sta, cuminte şi constituţional, degeaba.

Aşa încît, într-o primă fază, aştept ca bancul cu „partenerul de guvernare al UDMR“ să redevină valabil. După aia, om mai vedea.