Mai multe site-uri care difuzează filme şi seriale au fost reclamate la Consiliul Naţional al Audiovizualului de către PRO TV, pe motiv că ar încălca drepturile de autor. Şi pentru că site-urile care oferă „servicii video la cerere“ trebuie să trimită o notificare la CNA. CNA a făcut ceea ce putea face: a trimis o adresă la poliţie.
În mass-media a apărut o oarecare dezbatere şi s-au profilat nişte mici tabere: unii au luat apărarea postului de televiziune şi s-au pronunţat în favoarea respectării drepturilor de autor, alţii au invocat libertatea Internetului. S-au exprimat şi opinii avizate: deputatul Varujan Pambuccian a declarat că pentru încălcarea copyright-ului există legislaţie „în offline“ şi se poate aplica şi pentru mediul online. Bogdan Manolea, expert în legislaţia Internetului, observă că „CNA s-a legat la cap cu o problemă pe care nu o înţelege deplin“ şi că „vajnicii apărători ai drepturilor de autor“ sînt ipocriţi, dat fiind că „s-au dat la fund“ cînd a fost vorba de plagiatul premierului. Între timp, multe dintre cele 42 de site-uri reclamate au „dispărut“ (pe ele scrie că sînt „în mentenanţă“), altele au reapărut după ce s-au mutat pe servere din alte ţări etc. Şi cu siguranţă vor apărea altele noi. Aş adăuga o singură observaţie: dacă i se încalcă drepturile pentru difuzarea anumitor filme, PRO TV ar fi trebuit să cheme în instanţă site-urile vinovate şi să ceară daune, caz cu caz. A preferat o soluţie mai comodă: să se adreseze unei instituţii a statului (care oricum nu poate rezolva problema). Modelul mental Conu Leonida funcţionează (şi) în business-ul românesc: „treaba statului, domnule, pe el de ce-l avem?“.
Dar acest mic război are semnificaţii mai largi şi nu-i priveşte doar pe cei care se uită la filme şi seriale online. E de fapt un război între lumea „veche“ şi lumea „nouă“, generat de evoluţia tehnologică rapidă, şi are legătură chiar cu funcţionarea democraţiei. În timp ce în ziare şi pe bloguri se „dezbătea“ reclamaţia la CNA, mii şi mii de utilizatori ai site-urilor respective au continuat să caute şi să privească filme şi seriale pe Internet. S-a mai întîmplat în lume, au fost cazuri celebre, au existat şi cîteva închideri „glorioase“ ale unor site-uri care permiteau (prin sharing sau în alt mod) accesul la muzică sau filme fără a plăti drepturi de autor. Dar fenomenul în sine continuă. Lumea nouă a Internetului a lăsat în urmă legislaţiile naţionale şi acordurile internaţionale, iar tentative precum ACTA au dovedit că – dincolo de cutare sau cutare articol ori prevedere – au, structural, o hibă: funcţionează în logica „lumii vechi“, a suporturilor materiale folosite pentru a difuza textele, imaginile, muzica, filmele. Nu mai merge. Tehnologia, inventivitatea unora în a găsi soluţii de „ocolire“ a legilor, fuga masivă a publicului în direcţia care îi satisface mai uşor şi mai ieftin nevoile nu mai pot fi contracarate, în era comunicării globale, după reguli vechi. Sînt desuete şi nefuncţionale. Unele sînt chiar puţintel ridicole. De exemplu, interdicţia de a face publicitate electorală la radio şi TV în ultima zi de campanie: după logica veche, are ceva sens, dar dacă ne gîndim că Internetul duduie de mesaje electorale tot timpul (inclusiv în ziua alegerilor) şi că politicienii au deprins folosirea reţelelor de socializare, ideea că televiziunile şi posturile de radio trebuie să lase publicul în ultima zi să „reflecteze“ liniştit asupra votului rămîne un mic semn de romantism electoral desuet. Soluţia pentru „lumea nouă“ trebuie să iasă din logica sancţiunii şi a interdicţiei, căci în fluiditatea Internetului e greu să închizi definitiv ceva: se va redeschide ceva asemănător şi la fel de accesibil în altă parte. Publicul se adaptează şi migrează, iar apropiata generalizare a televiziunii digitale va schimba şi practicile privitului la televizor: oamenii îşi vor alege singuri ce şi cît văd, nu vor mai fi dependenţi de orele de transmisie şi de programarea făcută în birourile şefilor din televiziuni, vor fi mai greu de „controlat“.
Prin urmare, şi voturile lor vor fi cîştigate altfel decît acum, cînd politichia românească e lipită de ecranul televizorului. E adevărat, mai toţi candidaţii şi toate partidele umblă şi pe Internet, şi-au făcut conturi pe Facebook şi cred că rup pisica-n două cu asta. Nici vorbă. Din ce am văzut pînă acum, cei mai mulţi politicieni comunică prost pe Facebook – iar dovada cea mai bună este că nu reuşesc să-i mobilizeze la vot pe tinerii care au crescut cu Internetul la îndemînă şi pentru care a fi conectat e un mod de existenţă. Vorbim de milioane de oameni. Deocamdată, subiectele agendei politice sînt făcute de cîteva televiziuni zise „de ştiri“ (Antena 3, Realitatea TV, RTV) care nu depăşesc media de cîteva sute de mii de telespectatori pe seară. De-alde Conu Leonida contemporani stau şi chibiţează la televizor, se inflamează pro şi contra, în timp ce milioane de oameni deprinşi deja cu funcţionarea „lumii noi“ a Internetului au deja alte mijloace de a-şi selecta informaţia ori divertismentul. Mulţi dintre ei sînt dezamăgiţi de politică în ansamblu şi aşteaptă ca nişte politicieni să-i bage în seamă şi să comunice cu ei altfel, după regulile lumii noi, conectate, nu după vechile principii ale propagandei. Aşa cum „se duc“ după filmele preferate fără să le pese dacă site-urile cu pricina respectă sau nu drepturile de autor, aşa vor migra şi după politicienii care vor şti să-i convingă folosind uneltele lumii virtuale.
„Cazul“ site-urilor reclamate la CNA este, aşadar, doar un semn al defazării noastre legislative şi sociale. S-a văzut şi la case mai mari în ultimii ani – în SUA sau în alte ţări occidentale – şi se caută soluţii. La noi însă tocmai se pregăteşte, prin ordonanţă de guvern, o mai mare subordonare politică a CNA şi o mai mare concentrare în domeniul audiovizual. Pe şest, fără dezbatere publică. Adică lumea noastră deja veche face un pas înapoi. Şi iar ne rămîne o singură şansă: să ne tragă de urechi UE că nu respectăm directivele europene în materie de audiovizual...
