„Cinstește pe tatăl și pe mama ta, ca să-ți fie ție bine și să trăiești multe zile“, sună porunca a șasea din Decalog. Moise (sau Dumnezeu însuși, căci El însuși ar fi scris Legea „cu degetul său“ pe tablele de piatră) nu cunoștea, din păcate pentru umanitate, varianta pesedistă, propusă  de cîteva zile, a „cinstirii“ părinților. Ah, să-l fi avut Dumnezeu și Moise la dreapta ca sfetnic de taină pe Budăi, ministrul Muncii, alta era situația! Dar, ca să mai amelioreze un pic Legea pe ici, pe colo, nici cu Iordache și Nicolicea drept consilieri juridici nu i-ar fi fost rușine marelui Legiuitor, care – s-o spunem cinstit – era un amator: nici măcar studii prin corespondență la o universitate privată n-avea! Dar să lăsăm trecutul tribal.

Botezată pompos „Legea recunoștinței între generații“, legea cu pricina, semnată de 77 de parlamentari de la putere, urmărește probabil să ofere un nou cadou electoratului pesedist mai vîrstnic, de astă dată pe spezele copiilor lor. Aplicarea ei – așa cum au explicat destui – s-ar putea dovedi extrem de dificilă și cel mai sigur e că ar crea în multe familii noi scandaluri, zîzanie și procese – acolo unde, desigur, cei implicați nu se înțelegeau oricum. Poate și de asta, Guvernul Dăncilă nu a asumat-o oficial, deși numărul mare de semnatari sugerează duplicitatea Guvernului. Că există mulți bătrîni abandonați de copii sau nepoți e un fapt întristător, așa cum un fapt la fel de întristător este că există și un număr mare de copii abandonați. Dar dacă statul își închipuie că aceste probleme sociale vor putea fi rezolvate prin sancțiuni penale, amenzi și procese, se înșeală profund. Adevărul este că scăderea natalității din ultimii 30 de ani a făcut ca familiile să cuprindă mai puțini tineri în putere, iar numărul vîrstnicilor, proporțional, să crească. De multe ori nu este și nu va fi deloc simplă susținerea materială a acestora, sarcina căzînd pe umerii a tot mai puțini oameni tineri, care, la rîndul lor, au și ei copii în întreținere, pe lîngă rate la bănci și alte multe angarale.

Pe de altă parte, dincolo de aspectele economice, legea în cauză e injustă și, probabil, neconstituțională. Într-adevăr, sistemul de pensii de stat, bazat pe contributivitate, nu reprezintă nimic altceva decît o susținere materială a bătrînilor din partea celor care încă muncesc. Pensiile nu le „plătește statul“, așa cum mulți cred, printr-un reflex comunist de gîndire profund nociv, ci generațiile mai tinere le plătesc celor vîrstnici. Așadar, există deja „recunoștință“, fie și mascată de sistemul anonimizat de prelevare. Singura deosebire dintre aceasta și „pensia“ preconizată de noua lege ar fi caracterul direct și personalizat al celei din urmă. Oricum ar fi însă, dacă legea s-ar aplica, orice cetățean activ și-ar întreține părinții de două ori: o dată, indirect și anonim, prin intermediul contribuțiilor sociale prelevate obligatoriu din salariu, și a doua oară, direct și personal, prin „pensia“ pe care ar plăti-o tot obligatoriu, sub sancțiunea legii“. Dublă „recunoștință“, dublă „cinstire“!

De fapt, statul știe că, avînd în vedere deficitul demografic tot mai serios, sistemul de pensii nu va mai face față într-un timp nu prea lung. A mări însă acum cota contribuțiilor pentru asigurările sociale nu sună bine deloc. „Statul“ – pare a zice PSD – nu mai face față singur. Asumați-vă individual sarcina părinților voștri neputincioși.“ Un tertip marca PSD, deoarece, așa cum am spus, „statul“ nu sîntem decît noi toți, care cîștigăm un venit supus obligatoriu contribuțiilor sociale.

Mai e de observat ceva: PSD a încercat (n-a reușit complet deocamdată) să desființeze sau măcar să descurajeze pilonul II de pensii. Viziunea colectivistă a PSD e manifestă: dorește să-i descurajeze pe oameni să fie responsabili pentru propriile vieți, la tinerețe ca și la bătrînețe, în schimb vrea să-i forțeze să se bazeze mereu pe altcineva și ca mereu altcineva să răspundă pentru fiecare dintre ei. Un model societal cît se poate de antimodern, care, și sub raport moral, e deficitar. Căci, dincolo de orice, să porți „recunoștință“ asta înseamnă? Să fii obligat de lege, sub sancțiunea închisorii și amenzii, să-ți ajuți cu pînă la 15% din salariu părinții și bunicii în nevoie? Urîtă denaturare a sensurilor!

Fericit bărbat, Moise! În vremurile acelea simple n-avea nevoie să știe de pensii – prin contribuție, de serviciu sau speciale –, nici de ajutoare sociale, nici de „piloni“ unu, doi sau trei, nici mai ales nu învățase noul și falsul concept al „recunoștinței“ smulse cu forța sub amenințarea închisorii. Iar cînd voia să știe cum s-o scoată la capăt cu norodul prost, care (aici seamănă cu al nostru) se cam săturase de promisiuni de „lapte și miere“ și mai cîrtea, nu cerea consiliere de la Nicolicea, Iordache, Teodorovici și compania, ci de la Dumnezeu însuși – „față către față“!