Orice român aflat, fie şi pentru scurtă vreme, în străinătate experimentează, vrînd-nevrînd, patosul şi ridicolul dedublării. A călători e, din acest punct de vedere, a petrece un timp în anticamerele schizofreniei. Eşti simultan în două locuri, atras de insolitul şi de prestigiul unuia, dar şi de rutina domestică a celuilalt. Nu te poţi abţine să asumi pînă la capăt noutatea în care te afli, dar nu poţi să te desprinzi de aromele autohtone, de zvonurile spectrale de-acasă. De cînd există Internet, această experienţă a bilocaţiei e încă şi mai perversă. Ai două serii de gazete, două surse de ştiri, două categorii distincte de breaking news. Un perfect exerciţiu de relativism, o instructivă reducere a lucrurilor la scara lor reală. Diaspora trăieşte paroxistic această situaţie, cu efecte uneori destabilizatoare. Dar şi sejurul scurt poate avea, tocmai prin scurtimea sa nemiloasă, un bilanţ asemănător. Am cunoscut compatrioţi care se comportă atît de diferit acasă faţă de modul cum se comportă în exil, încît e greu să le mai aproximezi identitatea reală, să decizi unde e autenticitatea şi unde deghizamentul. Acasă, exilatul e o combinaţie de sentimentalism agrar şi delir pedagogic. El vine "de-afară", din lumea "normală". Ştie, de aceea, mai bine decît tine cum e cu democraţia, cu ştiinţa, cu îndeletnicirile academice în genere. E iritat de ce vede, sermonizant, la o adică isteric. În patria de adopţie e exact pe dos: complexat, obsedat de tema marginalităţii, temător să nu-şi pericliteze statutul şi perspectivele. Nesigur pe el, acomodant, ipocrit, diminuat inevitabil de postura sa de "străin", vorbind (oricît de onorabil) o limbă "străină", individul preferă să fie mai curînd plat decît îndrăzneţ, mai curînd servil decît băţos şi sfîrşeşte prin a dezvolta o adversitate surdă faţă de gazde. În România e bonjurist, în străinătate e pravoslavnic. În România e sătul de balcanismul dîmboviţean, în Vest e sătul de "fundamentalismul" liberal, de excesele laicităţii şi ale corectitudinii politice. Idealul ar fi să obţină patalamale şi venituri occidentale, dar să devină vedetă printre ai lui, lucru îndeobşte greu de împlinit, ceea ce duce, pînă la urmă, la o dublă dislocare. E, adesea, sfîşietor să contempli spectacolul unor inşi înzestraţi în principiu, dar desfiguraţi prematur de o stranie aroganţă a înfrîngerii. Căci se simt înfrînţi chiar cînd nu sînt încă, chiar cînd şi-au dovedit hărnicia şi o decentă competitivitate. Ei nu vor însă să fie buni printre alţii (cum se întîmplă, de regulă, în suprasaturata lume apuseană). Ei vor să strălucească solitar în comunitatea de obîrşie, unde tot felul de neisprăviţi, în loc să le ofere osanale şi demnităţi, le ocupă locul. Dacă sînt credincioşi, au de străbătut, interior, infernul însuşi. Căci trebuie să împace orgoliul cu smerenia, să adopte teoria iubirii pe un fond de ură smintitoare, care le otrăveşte fiecare clipă. Lor şi celor din jur. Supăraţi (simultan sau alternativ) şi pe conaţionali, şi pe "străini", intoxicaţi de frustrări şi ambiţii de nedomesticit, cînd căţăraţi pe cai mari, cînd înnoroiţi în afecte tulburi, deprimaţi, îndîrjiţi, oamenii aceştia sînt o emblemă a nefericirii. Ei nu se mai simt bine nicăieri, nu mai aderă la nici un loc, decît prin respingerea resentimentară a altuia. Pînă în 1989, vina integrală pentru asemenea destine fisurate o purtau istoria, regimul comunist, cortina de fier. Dar după 1989, indiferent cîte dificultăţi şi dezamăgiri a avut de oferit România cetăţenilor ei, vina devine individuală şi are drept sursă vanitatea, provincialismul, egolatria. Sînt pentru două luni la Berlin şi nu sînt scutit, la rîndul meu, de o formă (minoră sper) de schizofrenie. Mă uit la programele de televiziune germane, dar citesc şi presa bucureşteană. Şi ARD, dar şi Cotidianul. Şi doamna Maischberger (ah!), şi Ion Cristoiu (oh!). Urmăresc dezbaterea parlamentarilor federali despre derapajele serviciilor lor secrete, dar sufăr mai mult pentru că Stejărel Olaru n-a mai ajuns în CNSAS, deşi avea toate calităţile necesare (şi mai mult decît atît). Mă interesează ce spune lordul Dahrendorf despre pericolul care ne pîndeşte (nu terorismul, cum zice toată lumea, ci autoritarismul), dar mă uimeşte în mai mare măsură viteza cu care PSD îşi execută fostul prim-ministru, după ce îl vrusese preşedinte. Citesc Der Spiegel, dar îmi place enorm scrisoarea deschisă a lui Sever Voinescu către Traian Băsescu. Abia aştept să văd, la Neue Nationalgalerie, marea expoziţie despre melancolie ("Geniu şi nebunie în artă"), dar dacă e voba de trăiri intense, atunci nimic nu egalează ştirea că la Bucureşti - în chiar ziua demisiei lui Năstase (din nu mai ştiu ce), s-a deschis o berărie cochetă, botezată "La mătuşa Tamara". Dulce ca mierea e glonţul patrie
Românul în străinătate
Andrei PLEŞU
Adevarul.ro
