„Oameni răi nu sînt pe lume”, aceasta era opinia scandalos de paradoxală a personajului lui Bulgakov, Ioșua Ha-Noțri, din Maestrul și Margareta. Într-adevăr, dacă toți sîntem buni, de unde vine răul – și încă atîta de mare rău – pe lume? De fapt, și Socrate credea ceva asemănător, la fel de paradoxal: „Toți oamenii care comit lucruri urîte și rele o fac fără voie”. Motivul este că ei greșesc și iau involuntar răul drept bine. Așadar, de fapt, nimeni nu vrea răul și, iarăși, „oameni răi nu sînt pe lume”, căci cine nu vrea răul nu e rău.

Există totuși o deosebire aparent importantă între cele două teze: pentru Ioșua, oamenii fac rău din cauza lipsei de curaj, a lașității, în vreme ce, pentru Socrate, ei comit fapte rele din ignoranță. Susțin însă că deosebirea este, de fapt, aparentă și că ignoranța e, în aceste situații, aproape întotdeauna produsul lipsei de curaj: omul preferă să nu cerceteze, deși ar putea, și preferă să întoarcă ochii de la ceva neconvenabil. Sau, cînd așa ceva nu-i totuși posibil, omul se consolează cu o justificare oarecare, de obicei comodă. A refuza să cercetezi sau a relativiza prea mult adevărul inconfortabil devin scuze pentru inacțiunea complice. Așa au făcut cetățenii germani ai Weimarului, care au pretins, rușinați, după război că nu știau de Dachau, lagărul din vecinătatea frumosului lor oraș. Sigur că nu știau, dar nici n-au dorit să-și pună întrebări neliniștitoare, ca să nu-și tulbure digestia și să nu riște vreo convocare la poliție. Și erau niște oameni buni.

Satana nu e deci făptura oribilă, înfricoșătoare, monstruoasă pe care au ilustrat-o medievalii și pe care o readuc la viață – sub diferite întruchipări – filmele de groază. De fapt, e și el om bun, un mic-burghez comod, prea dedulcit la liniște, care a ales, precum Candide al lui Voltaire, să-și „cultive grădina” și care vrea cu tot dinadinsul „să fie lăsat în pace”. Atîta doar că pacea lui – la nevoie – vine cu un preț: ignorarea comodă a răului de dincolo de gardul grădinii.

Lucrurile se pot strica încă mai mult cînd micii diavoli buni, comozi, pașnici și leneși se strîng laolaltă și-și furnizează reciproc argumente și justificări. Se naște un diavol colectiv ceva mai mare pe care îl numim „conformism”. Dar ce rău e în conformism? În fond, faci ce face lumea și „ca lumea”, pentru că presupui – și în 99% din cazuri ai dreptate – că lumea vrea binele și că știe unde se află acesta în baza unei experiențe îndelungate. Ce-ar fi dacă ne-am dori toți să fim „originali” în orice moment? În plus, avem datorii față de grupul căruia îi aparținem – familie, organizație, partid, națiune etc.: loialitatea, camaraderia, prietenia nu sînt sentimente frumoase? Ba da, dar în lipsa curajului și a inteligenței de a le înțelege direcția și scopul, ele, fie și în 1% din cazuri, hrănesc un diavol deja obez.

Ce e deci răul? De cele mai multe ori, nu-i decît un bine cumsecade, comod, devenit prea corpolent și cam nătîng. Diavolul e ca un om bun, doar că iubește prea din cale-afară calmul minții. E și cam laș, puțin surd cînd strigă alții după ajutor, prea preocupat să facă totul „ca lumea”. În zilele noastre își întreține cu regularitate contul pe Facebook și pe Twitter și are cam prea mulți prieteni virtuali și prea puțini reali. Adesea e podidit de plictis, dar nu renunță la tabieturi. Crede (sau vrea să creadă) că rostul principal al lumii este să-i asigure lui și altora asemenea lui, cu toții oameni buni, pacea unei sieste postpreandiale și like-uri multe la ultimele postări.

Și totuși, de unde vine Infernul, dacă „oameni răi nu sînt pe lume”? „Unde malum?”, cum se întrebau teologii și filozofii cei vechi. Într-adevăr, oameni răi nu sînt: sînt doar mulți și, ce-i drept, un pic conformiști, un pic mincinoși, un pic neglijenți, un pic ignoranți, un pic comozi. Un pic...