Fără îndoială, spiritul de corp are valoarea lui imposibil de negat: asigură coerența unor acțiuni esențiale pentru civilizație – de la armată la sport, și de la echipele de medici la cele de cercetare; îi face pe oameni solidari între ei, cooperanți pentru un scop determinat, le insuflă sentimente frumoase precum onoarea corpului, sensul disciplinei și al valorii profesionale, îi ambiționează să ajungă membri, cînd nu sînt, și să rămînă, cînd deja sînt, le transmite standardele bune ale unei discipline și îi face atenți să nu permită slăbirea lor. Îi învață că există și ceva mai important și mai cuprinzător decît micul lor bine propriu. În plus, și nu e un mic beneficiu, corpurile constituite sînt și au fost întotdeauna o frînă puternică împotriva abuzurilor unor tiranii. Revoltați împotriva lui Ioan Fără de Țară, baronii englezi obțin celebra Magna Charta, în care, printre altele, se prevedea dreptul (deloc democratic) de a nu fi judecați decît de egalii lor. Dimpotrivă, revoluțiile și sistemele politice care se inspiră din ele tind să distrugă corpurile constituite și să le dizolve în masa informă a supușilor. Obsesia lor este că aceste corpuri (precum francmasoneria) conspiră împotriva puterii, dar în realitate simpla lor existență, fără nici un fel de conspirație, opune rezistență încercării puterilor totalitare de a fărîmița societatea, de a o nivela, de a o reduce la indivizi izolați neputincioși. De aici suspiciunea generalizată a regimurilor autoritare și totalitare împotriva spiritului de corp.

Da, spiritul de corp este o valoare importantă, o valoare umană de bază. La noi însă, în ultimele decenii, a devenit adesea și o valoare profund inumană, ba chiar o măsură a inumanității. Servește la menținerea unor privilegii exorbitante, acoperă erorile, împiedică anchetele justificate, anihilează principiul egalității înaintea legii, astupă vocile critice și, mai ales, poate servi la perpetrarea unor acte crude și a disprețului pentru cei „din afara“ corpului. Dintr-o neglijență, un om se aprinde pe masa de operație, peste cîteva zile moare. Președintele Colegiului Medicilor pune accidentul pe seama întîmplării, îl laudă pe conducătorul echipei medicale și se abține de la critici. Toți medicii, cu o singură excepție (după știința mea), tac public. Știu bine că s-a greșit grav, că neglijențele sînt lege și mai ales cunosc comportamentul discreționar al unor conducători de acest tip. În numele spiritului de corp însă tac, încurajînd astfel viitoare neglijențe și inumanitatea.

Alteori, membrii corpului vociferează, precum magistrații, cărora, sub o mare presiune populară, politicienii s-au decis să le retragă pensiile speciale (care se sustrag principiului general al contributivității). Amenință cu greva, cu paralizarea Justiției, reclamă guvernul unor foruri internaționale, protestează gălăgios. Dar ceea ce mi se pare cel mai grav este că vin cu justificări absurde. Ei, meniți să apere egalitatea înaintea legii, pretind că sînt mai presus decît alții și de lege. Susțin, în mod nedemn pentru niște oameni ai legii, că promisiunea unei pensii pe care o vor lua după ce nu vor mai lucra îi face independenți pe timpul cît lucrează. „Nu vom judeca strîmb azi“, par să spună, „decît dacă ne mituiți pentru mîine.“

Dar magistrații și medicii nu sînt o excepție: recent, profesorii din preuniversitar au făcut zid în apărarea unei profesoare prinse de ministru, în vizită inopinată în școală, că țipă la copii. Poate că intruziunea dnei ministru n-a fost ireproșabilă, dar coalizarea sindicatului împotriva ei nu face decît să susțină ascunderea greșelilor. Dacă vrem să știm de ce copiii noștri sînt tot mai prost educați, de ce nu fac față testelor PISA, de ce nu citesc, de ce, de ce, cereți socoteală și spiritului de corp. Inapetența de a „ieși din rînd“, de a-i critica pe colegii care au comis greșeli și chiar abuzuri împotriva copiilor, tăcerea arareori întreruptă, cînd se cere nu numai spirit de corp, dar și spirit și curaj civic, nu fac decît să perpetueze mediocritatea, corupția și indolența.

Am vorbit despre medici, magistrați, profesori; am putea tot la fel de bine să vorbim despre polițiști sau funcționari publici, sau jurnaliști. În cele din urmă, aproape toți sîntem cuprinși într-un corp și ne simțim bine că-i sîntem membri. E firesc. Dar asta nu înseamnă că nu sîntem și membri ai umanității și că, în numele ei, n-ar trebui uneori să ne revoltăm chiar și împotriva corpului propriu. Dar foarte rar avem acest curaj să ne expunem blamului „egalilor“ noștri. Pe de o parte, toți strigăm că lucrurile nu merg bine în sectorul public – sănătate, educație, administrație. Dar ori de cîte ori vreun guvern vrea, chiar și timid, să amorseze niște reforme, protestăm îndată ce reforma ajunge la noi și la corpul nostru profesional. Sîntem de acord ca toate corpurile să sufere reforma, cu condiția ca al nostru să fie exceptat. Pretindem într-un glas că nu cerem privilegii – o, nu! –, ci numai respect. Dar rezistăm schimbării cu înverșunare, indiferent dacă ea e benefică sau nu. Rezistăm justiției, rezistăm moralei, ne opunem oricărei idei de democrație și de republică. Omertà face legea. Principiul „noi și ai noștri“ are cîștig de cauză în final. Dar după asta iarăși ne lamentăm că, vai, ce rău merg lucrurile la noi. Dar noi, nu în ultimul rînd prin spiritul nostru de corp, le-am făcut să meargă astfel.

Păstrăm un singur mare regret: că pe lumea cealaltă, unde inevitabil vom ajunge, spiritul de corp e desființat. Acolo – pare-se – judecata e numai individuală.