Pînă la pubertate, eram aproape anorexic. Am fotografii de pînă la 12 ani care par a fi făcute cu un aparat Roentgen: mi se văd coastele ca la o radiografie. După 14 ani, martirizat de obscure jocuri hormonale, am început să mă îngraş. În adolescenţă, am slăbit din nou. Apoi m-am reîngrăşat. Oricum, foarte devreme, am devenit un melancolic căutător de diete. Medicii mă dojenesc, legînd toate neajunsurile mele organice de o siluetă scăpată de sub control, iar amicii ştiu că, dacă vor să-mi facă un compliment, trebuie să-mi spună des: „Ai mai slăbit!“ În sfîrşit, cei care mă detestă nu ezită să-mi ia peste picior conturul, aşa încît să rezulte că mă îndop zi şi noapte, că fac orice pentru o sarma, că sînt urît, greţos, porc păros, înecat în valuri de grăsime etc. Fiecare, după anvergura urii şi imaginaţiei proprii. Să ne înţelegem: nu sînt uşă de biserică. Sînt pofticios şi, eventual, lacom. Nu reuşesc să mă feresc, întotdeauna, de oarecari excese. Dar mă străduiesc. Rîndurile de faţă nu vor să fie însă o confesiune lăcrămoasă despre eforturile şi eşecurile mele alimentare. Ci consemnarea unei crescînde perplexităţi.
Urmăresc de mult, cu atenţie, „bibliografia“ nutriţioniştilor profesionişti şi, pe urmele cetăţeanului turmentat care întreba mereu cu cine să voteze, întreb şi eu, timid, dar tenace: „Eu ce să mănînc? Ce să beau? Cum să aleg dieta optimă?“ Ani de-a rîndul, mi s-a spus să prefer carne de vită. E plină de proteine, dar fără multe grăsimi, are necesarul de vitamina B, e, deci, energizantă şi ajută în cura de slăbire. „Duşmanul“ prin excelenţă e porcul. Apoi, cohorte întregi de cercetători mi-au atras atenţia că s-a stabilit, pe baze experimentale, cît de periculoasă e carnea roşie. Predispune la boli cardio-vasculare, la deces prematur, în variantele cancer de colon şi infarct. În plus, conţine prea mult fier şi neaşteptat de multe „grăsimi saturate“ („rele“). Savanţii „obiectivi“ admit, pe de altă parte, că „acidul linoleic conjugat“ prezent în compoziţia cărnii de vită, stăvileşte dezvoltarea tumorilor canceroase.
Una peste alta, e recomandabil, totuşi, să trecem pe carne albă: pui şi peşte. Puiul are grăsimi „bune“, protejează cordul, e dietetic. E drept, are mai puţine proteine decît carnea roşie. Dintr-odată însă, s-a descoperit că nici puii nu mai sînt ce-au fost. Crescuţi artificial, adică dopaţi cu tot soiul de chimicale, ei conţin nişte „hormoni de creştere“ care explică inflaţia de obezitate a ultimelor generaţii. Hormonii cu pricina provoacă pubertate precoce, cancer la sîn, cancer de prostată, creştere a colesterolului rău, boli de inimă. Ca să nu mai spunem că tot păsăretul e, potenţial, plin de Salmonella şi de Campylobacter. Mai bine peşte! E uşor digerabil, are iod, fosfor şi potasiu (ceea ce te face frumos şi deştept); să adăugăm avantajul paradoxal, că o bucată de peşte e cu atît mai bună, cu cît e mai grasă, căci grăsimea de peşte e miraculos antioxidantă, anti-aging etc. Da, dar are şi dioxină, iar de cînd s-a stricat mediul planetar (mai ales cel acvatic), asistăm la creşterea procentului de mercur şi metilmercur din compoziţia chimică a bietului animal. Asta îl face toxic, cu efecte triste asupra evoluţiei sarcinii şi asupra sistemului nervos în general. În aceste condiţii, salvarea e duşmanul de altădată: porcul! Are proteine întăritoare, B-uri şi virtuţi auxiliare necesare slăbitului: provoacă rapid o salutară saţietate. Evident, e preferabil să alegi părţile slabe şi, dacă se poate, să nu le pui pe grătar sau la tigaie, ci, mai curînd, la fiert sau la cuptor. (Ceea ce e valabil, de altfel, şi pentru vită, pui şi peşte: nu prăjit, nu afumat, nu uscat.)
Aflăm însă că o anumită patologie animală le face pe toate suspecte. Vaca înnebuneşte, găinile fac gripă, iar porcii se îmbolnăvesc de „pestă porcină“. Poate că cel mai bine e să renunţi la carne. Deşi regimul vegetarian a fost dovedit ca incomplet din punct de vedere nutritiv şi născător de pernicioase „compensări“ onirice (vise abundente cu fleici, cîrnăciori şi cotlete…).
Ce ne mai rămîne? Băutura! Dar şi aici lucrurile se complică. Eu, vechi diabetic, grăsun şi cardiac, am voie bere? În nici un caz! – strigă într-un glas medicii. Dar tot unii medici au descoperit de curînd, fireşte, „pe baze experimentale“, că berea conţine colesterol bun şi viguroşi antioxidanţi (nu mai vorbim de o bogată colecţie de minerale utile). Prin urmare, berea e recomandată (sigur, cu moderaţiune) diabeticilor şi cardiacilor. Şi cînd te gîndeşti cîţi ani de abstinenţă – cu argumente ştiinţifice – m-au ţinut departe de halbă. Dar vinul? Cardiacii să nu prea bea roşu! – a sunat cuvîntul de ordine pînă mai ieri. Francezii dovedesc, statistic, contrariul! Albul are, e drept, mai puţine calorii, dar efectele ambelor lichide sînt, de fapt, echivalente. Pe deasupra, albul produce insomnie. Cum e cu tăriile? Cardiacilor li se recomandă să bea: sînt vaso-dilatatoare. Diabeticilor nu prea: deşi scad glicemia (păi, atunci le-aş bea ca medicament!), au efecte negative în plan neurologic. Singura unanimitate savantă e că vitală e moderaţia şi că, de fapt, marele vinovat pentru toate e stresul. Concluzia: trebuie să mîncăm puţin, fiert şi vesel! Nu prea contează ce. Zilele trecute, am citit într-un ziar că micul dejun cu ouă şi cîrnaţi e o bună metodă de slăbire. Şi că un american a slăbit şapte kile într-o săptămînă mîncînd doar cîrnaţi cu bere. Ştiinţa pare să evolueze spre un viitor tonic, generos, nediscriminatoriu. Anything goes! În ce mă priveşte, sînt gata să devin, pe acest fundal, „dietetically correct“!
(articol preluat de pe blogurile Adevărul)
