Am dat, mai ales după 1989, nenumărate interviuri. Am cunoscut, aşadar, tot soiul de intervievatori, unii harnici şi fără imaginaţie, alţii doldora de imaginaţie, dar superficiali, unii folosindu-se de interlocutor pentru a arăta cît de deştepţi sînt ei, alţii – şterşi şi previzibili ca un aparat de înregistrat oarecare. Există intervievatorul care vrea să-şi aţîţe „victima“, căutînd efectul de scandal, există timizi, lingăi, obraznici, băşcălioşi, idolatri, perfizi, plicticoşi, necinstiţi, specialişti în capcane, manipulatori, nătîngi, vicleni etc. Există, desigur, şi oameni cumsecade, inteligenţi, subtili, pe scurt – profesionişti. În ultimii ani însă, am fost frapat mai cu seamă de intervievatorul nepregătit, necultivat (mergînd, uneori, pînă la agramatism), străin de meserie sau păstrînd din ea doar un soi de agitaţie ofensivă, de nonşalanţă zglobie, situată în intervalul infinit dintre candoare şi nesimţire. De cele mai multe ori, e vorba de tineri sau tinere grăbiţi/grăbite să te abordeze fără să-şi fi făcut, măcar de mîntuială, lecţiile. Te întreabă despre cărţi pe care nu le-au citit, despre idei pe care nu le pricep, sau despre probleme cu care n-ai nici o legătură. N-aş vrea să-i ofensez. Uneori, simt, în comportamentul lor, stricta dezorientare. Li se cere în pripă un „material“, li se comandă „acoperirea“ unui eveniment şi ei se reped surescitaţi spre potenţiali parteneri de dialog. Dar se reped năuc, inadecvat, prost informaţi şi, de fapt, fără nici un interes real pentru subiectul despre care trebuie să scrie. Sînt sub stresul termenului de predare, al exigenţelor (comerciale) impuse de patron sau de şeful de pagină, şi intimidaţi, eventual, de notorietatea intervievatului. Alteori „au o idee“, vor să rupă gura colegilor, vor să inventeze ceva nemaivăzut, original, „tare“ şi te tratează, pur şi simplu, ca pe o placidă materie primă a febrilei lor ingeniozităţi.
Cînd e vorba de interviuri „culturale“, derapajele cîte unui gazetar ating cote halucinante. Ceea ce nu se ştie e că a pune întrebări e o meserie mai grea, uneori, decît a da răspunsuri. E nevoie de o bună cunoaştere a domeniului la care te referi, de o bună cunoaştere a omului căruia i te adresezi, de un bun dozaj între curiozitatea personală şi cea, presupusă, a publicului pentru care lucrezi. Fără aceste minime pre-condiţii rişti ridicolul, sau grosolănia, la fiecare pas. Aflu, ca să dau un exemplu, că, invitată la o emisiune prilejuită de apariţia ultimei sale cărţi (Cartea întrebărilor), Ioana Pârvulescu a fost chestionată precipitat cu cinci minute înainte de intrarea în direct, în aşa fel încît era clar că realizatoarea programului nu ştia deloc cu cine urma să stea de vorbă. Autoare a vreo zece cărţi, laureată a unui premiu al Uniunii Scriitorilor, traducătoare de anvergură şi profesor la Litere, Ioana Pârvulescu era întrebată, fraged, dacă e la prima apariţie editorială. Un scurt plonjon pe Google ar fi fost de ajuns pentru edificarea intervievatoarei şi pentru evitarea gafei. În alt fel, am păţit-o şi eu. Am lansat, de curînd, o carte intitulată Despre frumuseţea uitată a vieţii. Înainte de lansare, o domnişoară binevoitoare m-a rugat să răspund la cîteva întrebări. Prima: „În ce constă frumuseţea uitată a vieţii?“ Domnişoara credea, aşadar, că la această întrebare (de care mă ocupam în peste două sute de pagini de carte) se poate răspunde linear şi concis: „În pere şi mere“, sau „În chefuri“. Domnişoara nu pierduse timpul să-mi răsfoiască textul. Drept care mi-a pus şi a doua întrebare: „Spuneţi-mi, vă rog, ce conţine cartea dvs.?“ „Unele texte. Dar de ce mă-ntrebaţi?“ ar fi fost singurul răspuns cinstit. N-am avut însă puterea să continui conversaţia. O altă domnişoară, activă în presa economică, mi-a trimis, zilele trecute, o puzderie de întrebări, gîndite să lămurească relaţia scriitorului cu banii. 70% dintre întrebări sînt de tipul „Cîţi bani v-a adus Minima Moralia?“, „Care sînt tirajele totale ale volumelor scrise?“, „Cîţi bani aţi cîştigat din scris înainte de 1989?“ etc. Într-o scrisoare ulterioară, domnişoara mă asigură că nu aşteaptă răspunsuri contabile. Dar de care? Cum se răspunde metafizic la întrebările cu pricina? E drept, interviul includea şi cîteva teme „subţiri“: dacă banii aduc fericirea sau dacă am făcut vreo „nebunie“ cu banii cîştigaţi. Fapt e că am refuzat interviul, cum aş fi refuzat şi un interviu despre oină, dioptrii sau tipuri de chiftele. Mă tem că domnişoara s-a supărat. Poate am s-o invit, totuşi, la o tacla: să vorbim niţel despre preţul pantofilor, despre salariul dumisale şi despre ce-a simţit cînd a mîncat prima savarină. Fireşte, nu mă aştept la răspunsuri contabile, „brutale şi banale“ (citat din scrisoarea pe care mi-a trimis-o). Vreau ceva „uman“ (tot citat). Lăsînd gluma la o parte: nu pun la îndoială buna intenţie a domnişoarei cu întrebările, nici buna ei creştere, nici sensibilitatea ei literară. O sfătuiesc doar să înveţe ce trebuie să întrebe pe cine. Să nu se ia după inspiraţia de moment şi să nu cedeze locului comun. Dar mai ales să nu se apere spunînd că a pus întrebări „oneste“. Înainte de orice, întrebările trebuie să fie potrivite.
