Unde-s pitecantropii de-altădată?

Distribuie cu:

Aparut in Dilema veche, nr. 794, 9-15 mai 2019

Módele intelectuale și socio-politice, cît și schimbările pe care ele le suferă în timp se regăsesc până și printre cei care studiază oasele speciilor de mult dispărute. Oasele, desigur, nu se schimbă, dar interpretarea lor, adică reconstituirea făpturii respective – da. Un bun exemplu îl oferă paleoantropologia. La sfîrșitul secolului al XIX-lea, savanții evoluționiști – influențați totuși încă mai mult sau mai puțin conștient de viziunea biblică asupra creației omului – căutau să separe suficient omul nu numai de strămoșii lui zoologici mai îndepărtați, dar chiar și de cei relativ apropiați, din care totuși credeau că descindea direct. Pe cînd eram elev, învățam despre „pitecantrop“, literal „omul-maimuță“. Creatura – botezată așa de paleoantropologul belgian Eugène Dubois și reconstituită după cîteva oase găsite în Java – era socotită a fi fost „veriga de legătură“ dintre noi și strămoșii noștri „din copaci“: ni-l arătau în ilustrații și diorame ca pe o ființă hirsută și mai mult maimuță decît om: avea stațiune verticală, ce-i drept, dar umbla cocoșat, avea craniul turtit, prognatism facial (bot) și aproape n-avea frunte. Interesant, Dubois îl numise întîi „antropopitec“, adică „maimuța-om“, după care se îndurase de sărmana făptură și inversase compusul lexical, dîndu-i o nuanță în plus de umanitate. Oricum, pitecantropul a trecut în cultura populară ca o ființă hidoasă, primitivă și sălbatică – un Yeti preistoric. Să spui despre cineva că-i un „pitecantrop“ nu-i cel mai frumos elogiu adresat inteligenței și delicateței respectivului.

După ce a fost astfel ponegrit, tatăl nostru, pitecantropul, a dispărut pur și simplu din vocabularul științific: adică specia sa a fost „reclasificată“. De mai multe decenii, el a fost botezat homo erectus, adică „omul înălțat“. Nu mai e „maimuță“ defel, nici măcar pe jumătate, ci e om întreg, ba chiar ține capul sus, gata-gata să privească cerul. Și, cum s-a stabilit că știa să folosească focul, înseamnă că fusese deja vizitat de Prometeu, care, împreună cu focul, îl învățase și să cioplească silexul, astfel încît rudele sale se numesc pe drept cuvînt homo habilis (omul îndemînatic), sau homo ergaster (omul artizan).

De fapt, paleoantropologii au devenit cu timpul tot mai puțin rușinați de verii noștri păroși părăsiți în junglă, așa că au căutat „să-i înalțe“ spre noi, umanizîndu-i și micșorînd diferența ontologică dintre noi și ei. Uneori chiar s-au transpus în paleoantropologie scenarii din ideologiile post-coloniale. Astfel, în timp ce pitecantropul „a dispărut“ nominal, urmașul lui și fratele nostru „mai mare“, Omul de Neanderthal, ne-a devenit tot mai aproape.

Pe timpuri, acesta era prezentat în reconstituiri ca un fel de luptător sumo cu picioare groase și scurte, cu fruntea teșită, craniul turtit, fără bărbie, arcade orbitale uriașe, sub care ne puteam închipui lucind doi ochi de bestie. Îl vedeam cu o ghioagă pe umăr și mormăind sunete nearticulate. Cîtă deosebire față de strămoșul nostru direct, nobilul om de Crô-Magnon, care l-a înlocuit în Europa, acum circa 40-30.000 de ani! Acesta din urmă, înalt și suplu, era un artist care picta admirabil, avea o gîndire simbolică, avea desigur reprezentări despre magie și spirite și confecționa nu topoare de silex grosolane, ci superbe lame delicate și simetrice. Pe drept merita să fie numit homo sapiens. Cît despre bruta de Neanderthal, ea merita să fie exterminată de Sapiens, acum vreo 35.000 de ani, dacă asta s-a întîmplat, sau să moară de moarte bună, ca un neadaptat ce era la timpurile noi!

Odată cu decolonizarea din secolul XX, însă, lucrurile s-au văzut și aici într-o altă lumină: Fratele-Neanderthal a fost reabilitat: fusese, de fapt, un tip bine legat și voinic, nu brutal, dar și inteligent, chiar dacă „nu neapărat în felul nostru“. Avea un creier mai mare decît al nostru. Poate chiar, zic unii, vorbea deja – esențializat însă –, nu bîrfea încontinuu, ca noi. Alții susțin că avusese și ritualuri simple de înmormîntare (deci credea în „invizibil“), alții că se împodobea cu pene sau flori. Ba și desena din cînd în cînd. Cînta, dansa? Nu știm. Dar că era un vînător ingenios, un supraviețuitor al cumplitei ere glaciare, un ins de succes timp de sute de mii de ani, e clar. Nefericitul, cică, pierise ca specie exterminat de alde noi, abia descinși tocmai din fundul Africii, așa cum, în alte timpuri, pieriseră o mare parte dintre indienii americani sau toți tasmanienii din cauza albilor cuceritori. Rușine să ne fie! Am avut genocidul în gene de la origini. Pe unde trecem, distrugem. „A șasea extincție“, aflată în curs, a fost și este opera noastră, se știe.

Dar poate că totuși nu l-am exterminat pe sărmanul Neanderthal! – au zis unii. Devenind el atît de simpatic și atît de „înțelept“ (homo sapiens neanderthalensis se cheamă el azi în mod științific, iar noi – homo sapiens sapiens), pierzîndu-și unul cîte unul caracterele de bestie, fiind probabil alb la piele, blond și cu ochii albaștri (ce mai, tipul nordic!), nu-i de mirare că de fapt am trăit cîteva idile cu el. Amorul și nu războiul din epoca de piatră ar explica, după unii paleoantropologi, de ce s-a stins Neanderthal: l-am asimilat prin „căsătorii“ mixte. Dovadă, zic unii, că în ADN-ul tuturor oamenilor moderni, cu excepția africanilor (care, din păcate pentru ei, n-au avut de-a face cu oamenii de Neanderthal), s-ar regăsi un mic procent de gene neanderthaliene. Parcă-l și vezi pe oacheșul de Crô-Magnon seducînd o neanderthaliană blondă, după care suspina de mai multă vreme, că nu-i mai pria nici fleica de mamut!

În general, „dispariția“ pitecantropului și „sapientizarea“ lui Neanderthal țin nu numai de ispita de a ne reabilita strămoșii prin umanizare, dar și de voința de a diminua distanța ontologică dintre noi și ei, și într-un sens mai larg, dintre noi și restul lumii animale. Nu sîntem „altceva“ decît natura, nu sîntem numai noi creații aparte, susură această poveste. Sau poate că vedem azi tot mai deslușit „chipul și asemănarea“ nu numai în noi, ci și pretutindeni în natura vie. Există însă, din păcate, în diminuarea distanței ontologice dintre noi și rudele noastre, și un risc pe care modernitatea nu l-a ocolit deloc: odată ce bruta de odinioară se face, cu garanția științei, om, de ce, inversînd direcția, nu s-ar face și omul o brută? Și tot cu garanția științei…

Așa că, temîndu-ne de această posibilitate și privind cu oarecare îndoială profană reconstituirile, putem suspina melancolici: „Unde-s pitecantropii de-altădată?“

Distribuie cu:

Aparut in Dilema veche, nr. 794, 9-15 mai 2019

„Sînt vechi, domnule!" (I.L. Caragiale)

la răscruce de gînduri

Unde-s pitecantropii de-altădată?

Andrei CORNEA