Módele intelectuale È™i socio-politice, cît È™i schimbările pe care ele le suferă în timp se regăsesc până È™i printre cei care studiază oasele speciilor de mult dispărute. Oasele, desigur, nu se schimbă, dar interpretarea lor, adică reconstituirea făpturii respective – da. Un bun exemplu îl oferă paleoantropologia. La sfîrÈ™itul secolului al XIX-lea, savanÈ›ii evoluÈ›ioniÈ™ti – influenÈ›aÈ›i totuÈ™i încă mai mult sau mai puÈ›in conÈ™tient de viziunea biblică asupra creaÈ›iei omului – căutau să separe suficient omul nu numai de strămoÈ™ii lui zoologici mai îndepărtaÈ›i, dar chiar È™i de cei relativ apropiaÈ›i, din care totuÈ™i credeau că descindea direct. Pe cînd eram elev, învățam despre „pitecantrop“, literal „omul-maimuță“. Creatura – botezată aÈ™a de paleoantropologul belgian Eugène Dubois È™i reconstituită după cîteva oase găsite în Java – era socotită a fi fost „veriga de legătură“ dintre noi È™i strămoÈ™ii noÈ™tri „din copaci“: ni-l arătau în ilustraÈ›ii È™i diorame ca pe o ființă hirsută È™i mai mult maimuță decît om: avea staÈ›iune verticală, ce-i drept, dar umbla cocoÈ™at, avea craniul turtit, prognatism facial (bot) È™i aproape n-avea frunte. Interesant, Dubois îl numise întîi „antropopitec“, adică „maimuÈ›a-om“, după care se îndurase de sărmana făptură È™i inversase compusul lexical, dîndu-i o nuanță în plus de umanitate. Oricum, pitecantropul a trecut în cultura populară ca o ființă hidoasă, primitivă È™i sălbatică – un Yeti preistoric. Să spui despre cineva că-i un „pitecantrop“ nu-i cel mai frumos elogiu adresat inteligenÈ›ei È™i delicateÈ›ei respectivului.
După ce a fost astfel ponegrit, tatăl nostru, pitecantropul, a dispărut pur È™i simplu din vocabularul È™tiinÈ›ific: adică specia sa a fost „reclasificată“. De mai multe decenii, el a fost botezat homo erectus, adică „omul înălÈ›at“. Nu mai e „maimuță“ defel, nici măcar pe jumătate, ci e om întreg, ba chiar È›ine capul sus, gata-gata să privească cerul. Și, cum s-a stabilit că È™tia să folosească focul, înseamnă că fusese deja vizitat de Prometeu, care, împreună cu focul, îl învățase È™i să cioplească silexul, astfel încît rudele sale se numesc pe drept cuvînt homo habilis (omul îndemînatic), sau homo ergaster (omul artizan).
De fapt, paleoantropologii au devenit cu timpul tot mai puÈ›in ruÈ™inaÈ›i de verii noÈ™tri păroÈ™i părăsiÈ›i în junglă, aÈ™a că au căutat „să-i înalÈ›e“ spre noi, umanizîndu-i È™i micÈ™orînd diferenÈ›a ontologică dintre noi È™i ei. Uneori chiar s-au transpus în paleoantropologie scenarii din ideologiile post-coloniale. Astfel, în timp ce pitecantropul „a dispărut“ nominal, urmaÈ™ul lui È™i fratele nostru „mai mare“, Omul de Neanderthal, ne-a devenit tot mai aproape.
Pe timpuri, acesta era prezentat în reconstituiri ca un fel de luptător sumo cu picioare groase È™i scurte, cu fruntea teÈ™ită, craniul turtit, fără bărbie, arcade orbitale uriaÈ™e, sub care ne puteam închipui lucind doi ochi de bestie. Îl vedeam cu o ghioagă pe umăr È™i mormăind sunete nearticulate. Cîtă deosebire față de strămoÈ™ul nostru direct, nobilul om de Crô-Magnon, care l-a înlocuit în Europa, acum circa 40-30.000 de ani! Acesta din urmă, înalt È™i suplu, era un artist care picta admirabil, avea o gîndire simbolică, avea desigur reprezentări despre magie È™i spirite È™i confecÈ›iona nu topoare de silex grosolane, ci superbe lame delicate È™i simetrice. Pe drept merita să fie numit homo sapiens. Cît despre bruta de Neanderthal, ea merita să fie exterminată de Sapiens, acum vreo 35.000 de ani, dacă asta s-a întîmplat, sau să moară de moarte bună, ca un neadaptat ce era la timpurile noi!
Odată cu decolonizarea din secolul XX, însă, lucrurile s-au văzut È™i aici într-o altă lumină: Fratele-Neanderthal a fost reabilitat: fusese, de fapt, un tip bine legat È™i voinic, nu brutal, dar È™i inteligent, chiar dacă „nu neapărat în felul nostru“. Avea un creier mai mare decît al nostru. Poate chiar, zic unii, vorbea deja – esenÈ›ializat însă –, nu bîrfea încontinuu, ca noi. AlÈ›ii susÈ›in că avusese È™i ritualuri simple de înmormîntare (deci credea în „invizibil“), alÈ›ii că se împodobea cu pene sau flori. Ba È™i desena din cînd în cînd. Cînta, dansa? Nu È™tim. Dar că era un vînător ingenios, un supravieÈ›uitor al cumplitei ere glaciare, un ins de succes timp de sute de mii de ani, e clar. Nefericitul, cică, pierise ca specie exterminat de alde noi, abia descinÈ™i tocmai din fundul Africii, aÈ™a cum, în alte timpuri, pieriseră o mare parte dintre indienii americani sau toÈ›i tasmanienii din cauza albilor cuceritori. RuÈ™ine să ne fie! Am avut genocidul în gene de la origini. Pe unde trecem, distrugem. „A È™asea extincÈ›ie“, aflată în curs, a fost È™i este opera noastră, se È™tie.
Dar poate că totuÈ™i nu l-am exterminat pe sărmanul Neanderthal! – au zis unii. Devenind el atît de simpatic È™i atît de „înÈ›elept“ (homo sapiens neanderthalensis se cheamă el azi în mod È™tiinÈ›ific, iar noi – homo sapiens sapiens), pierzîndu-È™i unul cîte unul caracterele de bestie, fiind probabil alb la piele, blond È™i cu ochii albaÈ™tri (ce mai, tipul nordic!), nu-i de mirare că de fapt am trăit cîteva idile cu el. Amorul È™i nu războiul din epoca de piatră ar explica, după unii paleoantropologi, de ce s-a stins Neanderthal: l-am asimilat prin „căsătorii“ mixte. Dovadă, zic unii, că în ADN-ul tuturor oamenilor moderni, cu excepÈ›ia africanilor (care, din păcate pentru ei, n-au avut de-a face cu oamenii de Neanderthal), s-ar regăsi un mic procent de gene neanderthaliene. Parcă-l È™i vezi pe oacheÈ™ul de Crô-Magnon seducînd o neanderthaliană blondă, după care suspina de mai multă vreme, că nu-i mai pria nici fleica de mamut!
În general, „dispariÈ›ia“ pitecantropului È™i „sapientizarea“ lui Neanderthal È›in nu numai de ispita de a ne reabilita strămoÈ™ii prin umanizare, dar È™i de voinÈ›a de a diminua distanÈ›a ontologică dintre noi È™i ei, È™i într-un sens mai larg, dintre noi È™i restul lumii animale. Nu sîntem „altceva“ decît natura, nu sîntem numai noi creaÈ›ii aparte, susură această poveste. Sau poate că vedem azi tot mai desluÈ™it „chipul È™i asemănarea“ nu numai în noi, ci È™i pretutindeni în natura vie. Există însă, din păcate, în diminuarea distanÈ›ei ontologice dintre noi È™i rudele noastre, È™i un risc pe care modernitatea nu l-a ocolit deloc: odată ce bruta de odinioară se face, cu garanÈ›ia È™tiinÈ›ei, om, de ce, inversînd direcÈ›ia, nu s-ar face È™i omul o brută? Și tot cu garanÈ›ia È™tiinÈ›ei…
AÈ™a că, temîndu-ne de această posibilitate È™i privind cu oarecare îndoială profană reconstituirile, putem suspina melancolici: „Unde-s pitecantropii de-altădată?“
