O bătrînică mi-a cerut 1 leu pe grămada cu usturoi. Patru căpăţîni, cu foiţa răvăşită, cu miezul usturoiului pe ici-colo înţepat. Ce-i de făcut? Eu am făcut: i-am dat leul, i-am luat usturoiul. Eram în faţă la Hypermarket-ul Real, ora 11, sîmbătă. Dar cît am suferit după alegerea mea? Acasă era usturoiul crăpat şi pe ici-colo bătut, şi întunecat, şi muced, şi real, aşa cum îl găseşti la ţăran, în fundul beciului. Şi cît de mult să mă oftic? Obişnuit să fac şi să dreg cu usturoiul reglat genetic, cu durerea usturoiului fără cap în cerul gurii, obişnuit cu ce nu a existat în copilăria mea, iată-mă revenit la realitatea care m-a făcut om, care mi-a dat usturoiul de un leu, pe care-l alegi din neghină, din pumnul crăpat al ţăranului. Obişnuit cu perfecţiunea, eram în pragul apocalipsei mici, a alegerii, alegerea de a mă întoarce în timp. Şi m-am aşezat cu un cuţit şi am tăiat capetele mai dure şi mi-am împlîntat unghiile în praful şi micimea usturoiului cît buricul degetelor. Şi mi-am adus aminte de bunica mea care-n prag de toamnă îmi prindea un pui gata pui şi îmi făcea o pită şi arunca în scîrbă şi rumenire puiul în cuptorul de lemne. Şi cu mîinile ei crăpate de apusuri şi răsărituri îmi scotea puiul rumen şi pita fără nume. Şi dintre fustele ei largi culegea usturoiul bătut de soartă ca ăsta din faţa cuţitului meu. Şi uite aşa am regretat cît de rău usturoi am cumpărat, dar era acea cale a regretului unde, dacă te tot pierzi, nu mai vrei să te întorci, gata să te zideşti acolo. Era milogeala femeii din piaţă, dar milogeala ei a iubit regăsirea mea. Înăuntru usturoiul era la săculeţ. Septic.